Raluca ION
Raluca ION
3363 vizualizări 25 feb 2014

Am învăţat la o şcoală de cartier aflată astăzi în a doua jumătate a clasamentului instituţiilor de învăţământ din Bucureşti. Nici pe vremea lui Ceauşescu nu era cine ştie ce în privinţa rezultatelor la învăţătură şi ca să ajung acolo aveam de parcurs, din faţa casei, 950 de metri. Habar nu aveam pe atunci care e distanţa exactă, calculată acum de Google Maps, ştiu doar că aveam de trecut printr-o piaţă unde-şi făceau veacul fel de fel de şuţi, boschetari şi pierde vară, pe lângă tomberoane cu lături unde patrulau maidanezii, pe o potecă printre blocuri, lată cât să încapă pe ea doi copii, umăr la umăr, unde dimineţile te încolţeau câinii vagabonzi. Nu am mers acolo pentru că asta şi-ar fi dorit părinţii mei, ci pentru că locuiam în circumscripţia acelei şcoli, după cum ne-a spus chiar directoarea ei, care a venit la noi la uşă să mă „recruteze”  după ce am împlinit şase ani. La 800 de metri de casa noastră era o altă şcoală, mai bună şi parcă mai prietenoasă, amplasată într-o zonă mai curată, cu mai puţini câini fără stăpân.

M-am mutat din acel cartier, iar astăzi, de la fereastra apartamentului meu văd curtea unei şcoli. Adresa la care locuim nu aparţine însă de această instituţie de învăţământ, ci de o alta, până la care e ceva de mers. Aproape de ea se găseşte încă o şcoală, considerată „de top”. În mijlocul dezbaterilor despre părinţii care îşi cumpără vize de flotant pentru a-şi înscrie copilul la instituţia de învăţământ dorită, trebuie amintit şi felul straniu în care au fost desenate circumscripţiile şcolare. De pildă, dacă aş vrea să-mi înscriu copilul la şcoala de vizavi ar trebui să apelez fie la un subterfugiu, fie la bunăvoinţa directoarei. Dacă bat drumul până la cealaltă, nu pot să nu mă gândesc cât de apropiată este aceasta de şcoala pe care cifrele seci o arată ca fiind mai bună.

În faţa unei asemenea situaţii, te trezeşti, vrând, nevrând, ca părinte, că regreţi că nu stai câteva blocuri mai încolo, la o adresă căreia i se cuvine şcoala care ţi se pare mai performantă, şi să te înfurii pe criteriile care îl împiedică pe copilul tău să aibă şansele de care crezi că ar trebui să beneficieze. Ciudăţeniile din felul în care au fost arondate unele dintre adrese şcolilor, faptul că partea cu numere pare aparţine unei unităţi de învăţământ, iar cea cu numerele impare alteia, poziţionată te miri unde, îţi cresc neîncrederea într-un sistem, care de puţine ori ţi-a dat motive să te simţi liniştit. Şi atunci nu trebuie să ne mirăm că unii fac tot ce pot ca să îl ocolească.

Ce te faci, dacă intri într-o zi în şcoala de care aparţii şi vezi cum elevii nesupravegheaţi se bat pe culoare, la baie este mizerie, iar ceilalţi părinţi îţi spun că la ore e jale? Ce te faci dacă ţi se pare că nivelul de siguranţă al instituţiei de învăţământ nu este cel pe care ţi-l doreşti sau dacă pe drumul până acolo se află pericole şi tentaţii care ţi se par de neacceptat? Încerci să găseşti alte soluţii, fie că ele se află la sute de metri sau la kilometri buni de casă şi firesc ar fi să ai dreptul de a alege. Aşa cum ai dreptul de a alege la ce cabinet să te duci atunci când eşti bolnav şi nimeni nu te obligă să apelezi la un medic de familie aflat lângă scara blocului, dacă tu nu ai încredere în el. Aşa cum, cu excepţia unei situaţii în care e nevoie de intervenţia serviciului de ambulanţă, nimeni nu te forţează să te duci cu copilul care şi-a rupt mâna la spitalul Grigore Alexandrescu, dacă tu vrei să fie tratat de un doctor de la Marie Curie.

Nu vorbesc aici despre părinţii care îşi tratează copiii ca pe nişte cai de curse, despre cei care le pretind celor mici performanţe la şcoli de fiţe pentru a-şi simţi gâdilat orgoliul. Nu discut despre adulţii care vor să facă din cei mici sportivi de performanţă, poligloţi de renume mondial, economişti de geniu, oameni de afaceri străluciţi, strivindu-le personalitatea şi punând asupra lor o presiune de nesuportat. Nici despre industria aparenţelor plătite cu bani grei la aşa zisele clase de succes din şcolile care pretind că oferă cheia fericirii în viaţă. În fine, departe de mine să susţin vreodată că goana după note poate duce la ceva bun. Ba din contră.

Însă nu cred că sistemul actual al circumscripţiilor şcolare, desenat în acest fel, aduce beneficii educaţiei. După cum realitatea o dovedeşte, el poate fi ocolit de părinţi şi, ca orice sistem închis, încurajează eventualele acte de corupţie. Totodată, descurajează competiţia dintre şcoli, care se bazează pe faptul că, indiferent de metodele de predare şi de rezultate, pot conta pe mare parte din elevii care le-au fost arondaţi. Şi privează învăţământul românesc de transparenţă, iar pe părinţi de un drept  fundamental, acela de a alege, la vedere, într-un domeniu de o importanţă covârşitoare: educaţia copiilor lor. 

Citește și: