Lelia MUNTEANU
Lelia MUNTEANU
1353 vizualizări 2 mai 2019

Deasupra imaginii de mai sus stă scris aşa: „Ziua Amintirii Shoah-ului şi a Eroismului”.

„Ve-Hagevurah” – eroism; nu sacrificiu. Pentru că între supravieţuitori şi urmaşii supravieţuitorilor se poartă o lungă discuţie, al cărei capăt încă nu se străvede: cei care ştiau n-au făcut nimic pentru fraţii lor. Evreii din lumea liberă – din America, din Elveţia – nu i-au prevenit pe fraţii lor din Ungaria, de exemplu, că vor fi aruncaţi în trenuri şi deportaţi spre lagărele morţii. „Yadanu veshaktanu” (ştiam şi am tăcut) sună ca un blestem, ca o lespede de mormânt. E nedrept să le arunci asupra unor oameni bântuiţi oricum de sindromul culpabilităţii. Până şi Dumnezeu, Atotştiutorul, a tăcut. (Au mai existat şi relatările Hannei Arendt care, asistând la procesul lui Eichmann, a vorbit de colaboraţionişti evrei).

Istoria nu poate fi judecată exclusiv cu răceala distanţei. Ce să fi făcut oamenii cuprinşi de vâlvătăile războiului şi cum să-şi fi salvat fraţii, conştienţi că pot pune viaţa multor altora în pericol? S-au năruit naţiuni, au fost decimate armate. Cum ar fi putut, atunci, un popor fără patrie să reziste? Eroism e cuvântul cel mai potrivit, şi pentru martiri, şi pentru supravieţuitori.

Azi-dimineaţă, la ora 10, în Ziua Comemorării Holocaustului, timp de două minute, în tot Israelul, a sunat alarma. Nu alarma aeriană, cea cu intensităţi suitoare şi coborâtoare, ci sunetul acela egal, continuu, ca şi când pericolul ar fi trecut. 

Pericolul n-a trecut. Lumea nu e mai bună. Oamenii nu par a fi învăţat mare lucru. Recrudescenţa antisemitismului e semnul înfricoşător. 

Citește și: