Lelia MUNTEANU
Lelia MUNTEANU
6422 vizualizări 3 oct 2011

"Comunitatea internaţională trebuie să oprească Iranul, până nu e prea târziu. Dacă Iranul nu e oprit (...) primăvara arabă poate deveni în curând iarna iraniană". Asta era, între altele, îngrijorarea premierului Netanyahu la tribuna plenului Adunării Generale ONU.

Declaraţiile ayatollahului Khamenei, de la sfarşitul săptămânii trecute, i-au dat apă la moară. Deşi Liderul Suprem n-a spus nimic nou: nu e de acord cu soluţia a două state - Palestina şi Israel - pentru că aceasta ar însemna "o capitulare în faţa cererilor sioniştilor (...), recunoaşterea regimului sionist pe pământul palestinian". A ameninţat Israelul cu "lovituri paralizante", iar Occidentul cu "lovituri dure în viitorul apropiat". Apoi a nuanţat: "Ce ameninţă regimul sionist nu sunt rachetele sau rezistenţa Iranului, sub pretextul carora au conceput acest scut balistic în regiune. Ameninţarea principală vine din determinarea celor care nu mai vor ca America, Europa ori slugile lor să-i conducă". Retorică tip Ahmadinejad - (până mai ieri "his master's voice", astăzi în relaţii reci cu Ali Khamenei) - despre statul evreu ca "tumoare conceroasă" în Orientul Mijlociu.

Care e explicaţia acestor noi declaraţii belicoase? Se apropie alegerile legislative (programate la începutul lui martie 2012), iar Ayatollahului îi e teamă ca de sheitan de mişcări de stradă. Apelurile sale patetice la unitate şi calm sună de-a dreptul ridicol pentru un stat teocrat : "Toată lumea trebuie să fie vigilentă, ca să păzim alegerile ca pe un dar al lui Allah".

Alimentat de exaltările liderilor iranieni sau nu, pericolul unui război israeliano-iranian pare a fi mai actual chiar decât în vara lui 2010, când o serie de observatori avizaţi ai zonei îl dădeau drept iminent. Ieşirile publice surpinzătoare, din primăvară, ale fostului şef al Mossad, Meir Dagan, confirmau ipoteza. Calificând guvernul israelian drept "periculos" şi "iresponsabil", Dagan a dezvăluit intenţia acestuia de a ataca, din aer, în viitorul foarte apropiat, facilităţile nucelare de la Natanz şi de a implica astfel SUA într-un război cu Iranul. "Mi-e teamă că nu e nimeni care să-i poată opri pe Bibi şi pe Barak" (e vorba despre Ehud Barak, actualul ministru al Apărării). Declaraţiile lui Dagan au fost susţinute şi de un ex-ofiţer CIA, Robert Baer, care a activat două decenii în Orientul Mijlociu: "E aproape sigur că Netanyahu plănuieşte un atac (...) şi va fi probabil în septembrie, înaintea votului la ONU pentru un stat palestinian. De asemenea, speră să atragă şi Statele Unite în conflict". Creionând acest "scenariu de coşmar", Baer - (el a inspirat personajul din filmul "Syriana", pentru care George Clooney a luat Oscarul) - a adăugat: "Gărzile Revoluţionare vor saluta acest război. Sunt paranoice" şi - adaug - au mare nevoie acum de un inamic extern.

Relaţiile excelente dintre Statele Unite şi Iran s-au răcit brusc în 1979, cand aliatul lor fidel, şahul Mohammad Reza Pahlavi, a fost alungat de la putere, iar ayatollahul Khomeini a transformat ţara în republică islamică. Încercările de destindere ale relaţiilor bilaterale, pe care le-au făcut cei doi preşedinţi de dinaintea lui Ahmadinejad - Rafsanjani şi Khatami (ambii clerici, spre deosebire de actualul preşedinte) - au fost sortite eşecului. Nici unul nici celălalt n-au mers însă până într-acolo încât să recunoască statul Israel. Pe de altă parte, atât Israelul cât si lobby-ul său american au făcut tot ce le-a stat în putinţă să împiedice orice efort de normalizare diplomatică între Washington şi Tehran.

Ideea că Statele Unite ar trebui să aplice Iranului o corectie severă nu e nouă. In mai 2006 (la trei ani după invazia Irakului), premierul de atunci al Israelului, Ehud Olmert tuna şi fulgera împotriva Iranului, de la tribuna Congresului american, invocând... "ororile celui de-al doilea război mondial" şi... "gulagurile blocului comunist" , pentru ca, un an mai tarziu, s-o spună pe şleau: "Iranul trebuie să înceapă să se teamă". Olmert şi vorbea deschis despre un atac, care ar urma să dureze "10 zile şi ar presupune lansarea a 1000 de rachete de croazieră Tomahawk". Pe 30 mai 2007, editorialistul Norman Podhoretz, titra - incredibil - în The Wall Street Journal: "Pledoarie pentru bombardarea Iranului: sper şi mă rog ca Bush să o facă". Juniorul Bush n-a făcut-o, rezistând eroic nu doar presiunilor lobby-ului, dar şi presiunilor propriului vicepresedinte, Dick Cheney. N-a făcut-o nici Clinton. N-a făcut-o deocamdată nici Obama.

În ultimele luni, Iranul nu pierde nici o ocazie să-şi exhibe arsenalul militar, iar despre cel nuclear să declare candid că va fi folosit exclusiv în scopuri paşnice. Ayatollahul ştie ceea ce ştie şi premierul Netanyahu (a declarat-o chiar în speech-ul adresat naţiunii de Rosh Hashana): ca să facă pace, Israelul trebuie să fie puternic; oamenii încheie pace cu cei puternici, nu cu cei slabi".

Dacă astăzi Israelul e izolat în zonă după primăvara arabă, Iranul nu mai benefiază nici el de atenţia vechilor, stipendiaţilor prieteni. Siria e preocupată de propriile probleme interne, Hamas nu şi-ar periclita tocmai acum înţelegerile cu Fatah, Hezballah are pe cap, la el acasă, în Liban, forţele internaţionale de menţinere a păcii. Iranului i-a rămas să-şi facă jocurile în Bahrein (după ce a tras toate foloasele războiului din Irak şi pe acelaşi filon şiit).
Aflat pe cai mari, după cel puţin două succese externe (împotriva preşedintelui Obama, pe care l-a obligat să revină asupra propunerii cu graniţele din '67, şi împotriva lui Abbas, la ONU), premierul israelian e greu de temperat.

Ideea rămâne cum a formulat-o în cartea sa (Ţintă Iran) fostul inspector ONU pentru armament, Scott Ritter: "Dacă America va porni un război cu Iranul, va fi un război fabricat în Israel"…

Citește și: