Andrei Luca POPESCU
Andrei Luca POPESCU
7762 vizualizări 4 nov 2015

O căldură ca un vânticel de primăvară îţi cuprinde faţa, lângă porţile ferecate ale gangului de la clubul Colectiv. Sunt 6 grade afară şi e trecut de miezul nopţii, dar e cald. De la miile de candele care ard, dar şi de la tăcerea îngândurată a tinerilor care se perindă chiar şi la această oră pe aici, să aprindă o lumânare sau pur şi simplu să privească şi să îşi imagineze coşmarul în care puteau să se trezească chiar ei. Şi e o linişte apăsătoare, al cărei ecou bubuie tocmai în Piaţa Universităţii, la doi-trei kilometri distanţă.

„26 de ani de tristă agonie, câţi trebuie să mai moară pentru a trezi o Românie?”, scrie mare, pe o pânză neagră, prinsă în copacii din faţa clubului Colectiv, sub care acum câteva zile şi-au dat sufletul oameni veniţi să asculte muzică.

Într-adevăr, România s-a trezit. Exact aşa cum a făcut-o şi acum fix un an, după ziua de 2 noiembrie 2014, a primului tur al alegerilor prezidenţiale, când mii de români plecaţi din ţară au fost împiedicaţi să voteze la secţiile din diaspora, din cauza proastei organizări – voite sau nu, vor stabili procurorii. Numai că atunci nu a murit nimeni. A fost scandalos, dar nu a curs sânge. Nimeni nu şi-a dat demisia, nimeni nu şi-a asumat. Doar Victor Ponta a pierdut alegerile, fiind „demis” de un milion şi ceva de votanţi care l-au preferat pe Klaus Iohannis, doar ca să-l vadă muşcând nisipul pe Ponta. S-a schimbat ceva?

În România, politica se joacă precum fotbalul pe maidan. Degeaba ceri fault. „Ce, bă, i-a dat sângele?”. Dacă răspunsul la această întrebare este negativ şi nu implică mai mulţi oameni (poliţistul Bogdan Gigină a murit singur într-o groapă din asflat, strivit de motocicleta sa BMW de serviciu, de 300 de kile, şi nu s-a schimbat nimic), nu e fault. Nu se pune. Jegul şi complicităţile oculte în care se complace clasa politică de la noi şi despre care aflăm doar din documentele procurorilor nu permit altceva.

România s-a trezit şi în 2012, la scânteia Raed Arafat, şi în 2013, la sfidarea legislativă privind zăcămintele de aur de la Roşia Montană. Numeric vorbind, strada a presat atunci mult mai puternic pe clasa politică: mii de oameni au stat în stradă chiar şi două săptămâni. S-a schimbat ceva? Da, s-a schimbat guvernul PDL, proiectul Roşia Montană a fost respins în Parlament (nu, iniţiatorul Victor Ponta nu s-a dezis public de el). Dar nu s-a schimbat nimic de fapt. Ponta nu a demisionat, iar unele legi tot pe sub tejghea sunt trecute.

România s-a trezit şi în 1989, la Revoluţie, apoi în 1990 şi 1991, la Mineriade. Atunci, s-au schimbat nişte comunişti cu alţii mai blânzi, cărora capitalismul le făcea cu ochiul. S-au schimbat între ei.

Crâmpeie prinse din zbor marţi seară, când 25.000 de oameni au mărşăluit prin centrul Bucureştiului, m-au făcut să zâmbesc amar. „Să nu mai trăim în indiferenţă, în pula mea…”, îi zicea cu obidă un tânăr prietenului alături de care scanda şi cânta. În faţa primăriei lui Piedone, în rond la Coşbuc, un punker beat, tatuat pe gât şi cu urechile găurite de ditamai cerceii care îi eliminaseră complet lobul urechii, îşi informează cu o furie resemnată prietenii, văzând că mulţimea o ia din nou spre Piaţa Universităţii, iar jandarmii îşi dau uşuraţi jos căştile de intervenţie, ştiind că pericolul a trecut: „Bă, ştii care e problema? Că noi după asta plecăm acasă”.

Şi uite că acum, după doar o zi de protest masiv, Guvernul şi Victor Ponta şi-au dat demisia. A făcut-o şi primarul Piedone. Gabriel Oprea este singurul care a demisionat fără să demisioneze. Pe tura lui nu s-a întâmplat nimic demn de consemnat în onoarea sa de general de scăpătat, dar, ghinion – pică şi el o dată cu întreg Guvernul, chiar dacă nu îşi asumă nimic. Ba chiar anunţă ca o hienă că UNPR e pregătit să negocieze un nou guvern.

Ce s-a schimbat faţă de protestele trecute, mai masive, mai furioase şi uneori chiar mai violente decât cel de marţi seară, în numele #Colectiv? Au murit 32 de oameni şi probabil că vor mai muri alţii câţiva, care nu vor face faţă arsurilor teribile. A fost un mare fault. Peste 32 de morţi, Ponta nu a mai putut trece cu un rânjet tâmp şi o glumiţă de şcolar necopt despre adversarii politici.

Şi totuşi. Puterea străzii, „revoluţia”, s-a mulat perfect pe un context politic foarte favorabil schimbării. Victor Ponta nu mai reprezenta nimic în PSD, o dată cu venirea la putere a lui Liviu Dragnea, ba chiar de dinainte, iar de coadă îi atârnau mai multe tinichele decât unei maşini de nuntaşi – dosar penal trimis în judecată de DNA, pentru spălare de bani şi complicitate la evaziune fiscală, plagiat, alegeri organizate în dispreţul populaţiei. Pentru el, demisia de astăzi reprezintă o ieşire aşa-zis decentă din scenă. Nu va putea fi acuzat că a plecat pentru că nu l-a mai vrut propriul partid sau din cauza unei eventuale condamnări.

O dată cu debarcarea Guvernului Ponta, PSD-ul lui Dragnea îi pune piedică şi UNPR-ului lui Oprea, forţându-i ieşirea de la putere sau renegocierea în alte condiţii a puterii.

Deocamdată, astăzi cel puţin, am asistat la o debarcare, nu la o schimbare, lucru demonstrat şi de faptul că Liviu Dragnea i-a pus sfidător piciorul pe gât lui Ponta, anunţând demisia acestuia înaintea demisionarului însuşi.

Schimbarea ia timp şi necesită oameni noi. Nu rotiri de cadre ale aceleiaşi mizerii. „E doar începutul, e doar începutul”, au strigat 25.000 de oameni în stradă marţi seară. Poate că da, poate că e începutul schimbării la faţă şi la minte a României, care să permită naşterea unor altfel de oameni politici, care să nu mai fie nevoie să fie stropiţi cu sânge nevinovat pentru a-i face să se gândească la demisii sau măsuri. Schimbarea însă va mai dura.

„Ziua în care renunţăm e ziua în care murim” (The day we give in is the day we die) cântau băieţii de la Goodbye to Gravity, de la muzica cărora, în mod cinic şi îngrozitor, au început să se rostogolească aceste evenimente. Schimbarea e leneşă, mai ales în România. Ea are nevoie de un imbold în fiecare zi şi cu fiecare ocazie în care o instituţie, un demnitar sau o decizie publică duhnesc a abuz şi incorectitudine. Dacă renunţi sau dacă nu-ţi pasă, poate nu mori tu, dar vor muri alţii. Acum, au murit în Colectiv.

Este începutul schimbării, aşa cum a promis strada, sau va rămâne doar o debarcare?

Posted by Andrei Luca Popescu on Wednesday, November 4, 2015

 

Citește și: