Cristian Tudor POPESCU
Cristian Tudor POPESCU
26175 vizualizări 22 mar 2015

După ce cheltuieşte totul în desfrâu, ajunge muritor de foame. Revine spăsit acasă, sperând să fie reprimit de tată măcar ca argat. Bătrânul însă, îl îmbrăţişează, îl îmbracă în haine scumpe şi taie viţelul cel gras ca să facă un chef în cinstea întoarcerii lui. Fratele mai mare obiectează: „De atâţia ani îţi slujesc şi nu ţi-am călcat porunca. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied ca să mă veselesc cu prietenii mei...”. (Luca, 15, 11 – 32) Răspunsul tatălui: „Fiule, tu întotdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”.

Ce ne învaţă Iisus prin această poveste? Fiul ce tânăr comite păcate grave, trufie, luxură, nerecunoştinţă faţă de părintele său. Ceea ce îl determină să se întoarcă nu e o revelaţie morală în urma căreia să-şi conştientizeze propria nemernicie, dar faptul că nu mai are bani de spart şi îi ghiorăie maţele. Altfel, nu ştim dacă n-ar fi ţinut-o la nemurire tot într-un desfrâu.

Ajuns acasă, este iertat. Şi premiat. Nu i se dă să-şi ispăşească păcatele în niciun fel. Smerirea lui e doar din vorbe, nu există nicio garanţie că nu îşi va relua, dacă se va ivi prilejul, relele obiceiuri.

Mai mult, tatăl îl aşază deasupra fiului cel cuminte ca valoare morală. Păcătosul pocăit e mai de preţ pentru Împărăţia lui Dumnezeu decât omul cinstit şi chibzuit.

Acest principiu e ilustrat sistematic în Sfânta Scriptură. Parabola oii rătăcite se încheie astfel: „Mai mare bucurie va fi în cer pentru un păcătos care se pocăieşte decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care n-au nevoie de pocăinţă”. (Luca, 15, 4 – 7)

O monedă din zece pierdută şi regăsită valorează mai mult decât celelalte nouă. (Luca, 15, 8 – 10)

„Şi i-au făcut Levi un ospăţ mare în casa sa. Şi era mulţime multă de vameşi şi de alţii care şedeau cu ei la masă. Dar fariseii şi cărturarii lor murmurau şi ziceau către ucenicii Lui: «De ce mâncaţi şi beţi cu vameşii şi cu păcătoşii?» Şi Iisus, răspunzând, le-a zis: «Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. Eu n-am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă» (Luca, 5, 29 – 31)

Culmea preţuirii păcatului răscumpărat prin credinţă o găsim în episodul femeii păcătoase din casa fariseului. Ea i-a sărutat picioarele lui Iisus, le-a udat cu lacrimile ei, le-a şters cu părul despletit şi le-a uns cu mir. Drept care Iisus îi comunică lui Simon, fariseul: „Am intrat în casa ta şi apă pe picioare nu Mi-ai dat; ea însă cu lacrimi Mi-a udat picioarele şi cu părul capului ei le-a şters. Tu sărutare nu Mi-ai dat, ea însă, de când am intrat, n`a încetat să-Mi sărute picioarele. Tu cu untdelemn capul nu Mi l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. De aceea îţi spun: iertate sunt păcatele ei cele multe, fiindcă mult a iubit. Iar cui i se iartă puţin, puţin iubeşte. Şi i-a zis ei: Iertate îţi sunt păcatele”. (Luca, 7, 36 – 48)

Ajungem la o idee stranie: cu cât comiţi păcate mai multe şi mai grave, dacă apoi faci mari gesturi de iubire de Dumnezeu, eşti mai degrabă iertat şi bineplăcut Domnului decât unul cu păcate mici. Omoară un om, nu te mulţumi cu un furtişag, pe urmă dă-I slavă până la cer lui Hristos şi te-ai scos.

„De aceea vă spun: Orice păcat şi orice blasfemie li se va ierta oamenilor”. (Matei, 12, 31)

Orice ai face, crimă sadică, viol în grup, pedofilie, familiocid sau genocid, poţi să capeţi iertarea.

Pentru ce nu există iertare? „Blasfemia împotriva Duhului Sfânt nu li se va ierta”.

Cei fără de păcat, sau cu păcate veniale sunt neinteresanţi pentru Iisus.

De ce această strâmbătate morală?

Deoarece Iisus nu vindecă, nu scoate pe diavolul din oameni şi nu învie morţii de dragul facerii de bine. Nu e un doctor, care te tratează fără să-ţi ceară să-ţi schimbi credinţa. El îi doreşte pe toţi cei salvaţi, transformaţi sub influenţa minunilor, în adepţi ai Lui. „Vai ţie, Horazine! Vai ţie, Betsaido! Că dacă în Tir şi în Sidon s-ar fi făcut minunile care s-au făcut la voi, de mult s-ar fi pocăit, stând în sac şi în cenuşă”. (Luca, 10, 13 – 14)

Fiecare om poate greşi, dar trebuie să-şi recunoască greşeala şi să sufere pedeapsa.

Iertarea rupe legătura dreaptă dintre crimă şi pedeapsă, creând o datorie morală. Dacă ai în spate păcate, care îţi pot fi, la o adică, reamintite - Iisus a iertat, dar n-a spus niciodată că şi uită -, eşti mult mai legat şi controlabil decât un nevinovat.

Era metoda de lucru a Securităţii pentru recrutarea de turnători. Homosexualitatea, adulterul, o delapidare, un avort ilegal, un accident auto cu victime, o blasfemie la beţie împotriva lui Ceauşescu – securistul îţi comunica faptul că Ei îţi cunosc păcatele, dar că ţi le iartă dacă înţelegi să colaborezi, sincer şi dedicat Sfintei Instituţii cu tot sufletul, lăsând pe mama ta, pe fraţii, pe copiii tăi.

Iisus nu este un revoluţionar. Nu probozeşte decât pe farisei, saduchei şi cărturari, nu atacă autorităţile laice, nu prăbuşeşte zidurile vreunei puşcării ca să scape toţi păcătoşii închişi acolo, îi dă Cezarului, ce-i al Cezarului.

Aidoma Securităţii, creştinismul înseamnă crearea unei reţele clandestine de putere, paralelă cu cea a statului, bazată pe un grup de iniţiaţi, apostolii, pe mesaje codificate, parabolele, şi un aparat de propagandă orală şi scrisă.

Precum şi pe păcatele oamenilor.

După 1989, am asistat la apariţia sfântuleţilor mărturisitori: inşi care, după ce recunoşteau că s-au cuplat cu Securitatea, descriindu-şi, eventual, cu delicii literare, spasmele morale încercate în timp ce turnau, îi priveau de sus, ca nişte mântuiţi, pe cei care avuseseră prostul gust să refuze orice relaţie cu Biserica Stelară.

„Iar pentru unii care se credeau că sunt drepţi şi-i dispreţuiau pe ceilalţi, a spus parabola aceasta: «Doi oameni s-au suit la templu să se roage; unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând drept, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, mulţumescu-Ţi că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau chiar ca acest vameş; postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nici ochii nu voia să şi-i ridice spre cer, ci se bătea cu pumnii în piept, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul! Vă spun Eu vouă: Acesta s-a coborât la casa sa mai îndreptăţit decât acela»”. (Luca, 18, 9 – 14)

Nu există morală în afara credinţei creştine, spune Hristos, spre bucuria fariseilor zilei de azi. Şi nu există credinţă creştină fără sentimentul vinovăţiei şi fără cerere de graţiere.

Nu contează dacă eşti un om cinstit şi drept, cu credinţă în Dumnezeu, aşa crezi tu, de fapt eşti un păcătos, ca toţi ceilalţi („Cel fără de păcat dintre voi să arunce primul piatra asupra ei” (Ioan, 8, 1 – 11)). Si câtă vreme nu ceri îndurare de la Dumnezeu şi nu baţi mătănii, câtă vreme stai drept în faţa Lui şi te rogi Lui în sinea ta, nu în auzul tuturor, iertat nu vei fi.

Citește și: