Cristian Tudor POPESCU
Cristian Tudor POPESCU
31605 vizualizări 14 ian 2015

Uneori, ma ducea pixul să îi amestec şi pe Iisus sau pe Maica Precistă în sarcasmele destinate PDG-ului Godporatiei şi preoţilor lui pe arginţi, dar mă opream la timp. 

Nu din evlavie. Nu sunt credincios, nu practic nicio religie. Dar am cunoscut şi oameni care iubesc sincer personajele simbol ale creştinismului şi convertesc această iubire în bunătate faţă de semeni. Pe ei i-aş fi jignit şi îndurerat cât se poate de nemeritat.

Nici pentru că n-aş vrea să am probleme. Supercreştinul CV Tudor şi-a îndemnat partidul şi simpatizanţii să-mi aplice o corecţie dacă mă întâlnesc pe stradă, Uniunea Scriitorilor reacţionând printr-un comunicat de protest la această instigare la violenţă. 

Alt războinic al lui Dumnezeu, Gigi Becali, m-a ameninţat public cu moartea pentru că scriam despre afacerile lui deloc creştine cu Armata.

În Cairo, am dormit nopţi întregi cu mobile proptite în uşa camerei de hotel, din pricina textelor pe care le expediam la Adevărul, în care prezentam realităţile sumbre ale Egiptului musulman şi sărac lipit, în vreme ce securiştii lui Mubarak îi incingeau telefonul lui Dumitru Tinu la redacţie. 

Când minerii lui Cozma veneau spre Bucureşti în ianuarie 1999, primeam pe telefon şi pager ameninţări cu dat foc la casă şi belirea mea neîntârziată, iar domnul Cozma spunea că, odată ajunşi în Bucureşti, or să vadă ce are în cap CeTePopescu ăsta... 

În 25 de ani de presă, am trăit multe de acest soi. Niciodată nu am încetat să scriu sau să vorbesc despre subiectul în cauză. Însă tot niciodată nu m-am legat de religia sau de familia celor care mă ameninţau, adică de ceea ce, oricât de ticălos ar fi, omul e de presupus că are sfânt. N-am considerat asta o amputare a libertăţii mele de expresie, dimpotrivă, libertăţile dure pe care mi le luam în raport cu respectivii rămâneau curate prin aceste autolimitări. 

Aud acum, de la mulţi dintre cei care practică vorbitul la televizor sau scrisul pe net, că există „libertate absolută de exprimare”. Şi că aceia care nu o practică nu pot fi decât nişte laşi. 

Fabulos. Deci: X zice: Sunt pentru libertatea absolută de exprimare. Apoi, mai zice: Tu, Y, nu eşti. Eu ar trebui să-ţi accept opţiunea în numele zisei libertăţi absolute. Dar eu, X, te insult, pentru că libertatea absolută înseamnă să pot eu să spun ce vreau, nu şi altcineva. 

Caricaturistul Charb declara, înainte de tragedia de la Charlie Hebdo, că preferă să moară decât să trăiască precum un şobolan, adică să nu poată exprima public absolut orice doreşte. Dumnezeu să-l ierte, dar o astfel de declaraţie putea să facă la fel de bine si asasinul sinucigaş Cherif Kouachi. 

Unul, un fanatic al libertăţii de a jigni cu orice preţ, celălalt, un fanatic al libertăţii de a ucide şi a fi ucis. 

Libertatea absolută, de orice fel, înseamnă anarhie, haos, oameni aruncaţi unii împotriva altora, moarte. Ca să supravieţuim este esenţial, dimpotrivă, să ne acceptăm reciproc, raţional, margini ale libertăţii. 

Dar sacrificul celor de la Charlie Hebdo nu va fi fost în zadar. Aruncând 3 sau chiar 5 milioane de exemplare pe piaţă, faţă de cele doar câteva zeci de mii cât era tirajul obişnuit, colegii lor vor face un profit de 8 milioane de euro la prima strigare... 

Câte milioane însă de musulmani tăcuţi vor ajunge să încline către radicalismul islamist în urma acestei noi provocări, nu se pune problema, căci Charlie Hebdo se autointitulează cu mândrie pe frontispiciu „Journal Irresponsable”. 

 

Citește și: