4480 vizualizări 22 apr 2009

Nu m-am ferit niciodată să mă uit în ochii cuiva. Fie şi în ochii albicioşi ai unui dulău nebun care voia să mă sfâşie în timp ce îl ţineam de urechi şi picături fine de salivă îmi atingeau faţa. Şi pe ea am privit-o în ochi. Nu ştiu nici acum sigur ce culoare aveau. Pereţii veceului erau acoperiţi cu gresie maro. Ne-am oprit în faţa intrării comune. Ea avea părul negru până la irizaţii de albastru în sulul de lumină sticloasă de primăvară. Purta cercei mici şi cearcăne ca ale mele. Ne priveam. Cred că au fost câteva secunde. Am înclinat uşor din cap şi am invitat-o să intre, eram la closet, nu la restaurant.

Un veceu de iateceu (UNATC nu-mi vine să-i spun) aduce cu un embrion de labirint fără tavan. Pereţii lăcaşelor sunt retezaţi la nici 2 m înălţime. Intimitatea masculului de cinema şi intimitatea femelei de teatru sunt asigurate de acest zid ciont care ar fi fost mai cinstit să nu existe. Totul funcţionează ca un sistem de cavităţi rezonante, audiţia e  comparabilă cu cea a unei săli de concert.

Am pus zăvorul, am tras fermoarul şliţului şi am rămas aşa. De dincolo se auzea liniştea făcută din respiraţia ei şi freamătul mărunt al hainelor pe corp. Încercam să-mi aduc chipul ei în faţa ochilor; deşi rupsesem contactul vizual de doar câteva zeci de secunde, era destul de greu. Nu eram în stare să dau drumul lichidului, pur şi simplu nu puteam să rup liniştea vie. Şi ea părea să stea ca mine, în picioare, fără să facă nimic. Apoi, într-un târziu, am auzit foşnetul fustei ridicate, fâşâitul colanţilor rulaţi, uşorul pocnet al chiloţilor aduşi spre genunchi. Zgomotele se aşezau într-o uvertură superbă, nu mai simţisem aşa ceva de când ascultasem ultima dată Requiemul lui Mozart. Jetul ţâşnit dinăuntrul ei a izbit apa cu un sunet plin. Brusc, mi-au apărut în minte cu claritate faţa încercănată, părul negru, buzele subţiri şi ferme, fără ruj. M-a năpădit convingerea că susurul cristalin era numai pentru mine. Ascultam şi cu părul de pe ceafă. Era ca şi cum. Era ca şi cum aş fi stat cu ea sub o pătură care ne acoperea cu totul, pe o plută în mijlocul mării, de ore întregi, apăsându-i fruntea cu fruntea mea, privindu-i ochii de la un centimetru distanţă, sorbindu-i răsuflarea pe care o auzeam de dincolo de perete. Un gând mi-a trecut prin plexul solar: ar mai putea intra cineva în toaletă, un el sau o ea, sfâşiind totul. N-a intrat nimeni, am rămas doar noi doi până la capăt. Hârtia igienică ruptă, năvala apei, chiloţii, colanţii, fusta. Mă gândeam să ies odată cu ea. Dar ea a rămas pe loc. Totul era terminat, dar a rămas pe loc, îi auzeam răsuflarea. Nu ştiu nici acum cât am stat aşa, nemişcaţi, ascultându-ne, zece secunde, un minut, trei. Apoi, cu un geamăt strâns între dinţi am dat drumul lichidului din vezica chinuită, jetul culca iarba dacă aş fi fost pe câmp. Se scurgea şi sufletul din mine.

Am pus amândoi odată mâna pe zăvor şi pe clanţă. La ieşire ne-am întors la dreapta ca doi soldaţi în front. N-am fost în stare să ridic privirea, nu ştiu dacă ea m-a privit. Purta balerini negri, uşor uzaţi. Pe glezna piciorului stâng avea o pată liliachie. Pielea era foarte albă, venele proeminente. Ştiam că mi le voi aminti şi după douăzeci şi cinci de ani.

Citește și: