Cristian Tudor POPESCU
Cristian Tudor POPESCU
20210 vizualizări 30 mai 2015

De o parte sunt profesorii „bătrâni”, cu state vechi, şi grase, state de salariu, între care prea mulţi pe cât de incompetenţi, pe atât de resentimentari şi lacomi – oameni care n-ar fi supravieţuit o singură zi fără banii de la stat, într-un mediu concurenţial.

De celalaltă, „tineri” profesori bolşevici, acţionând cu o intoleranţă feroce sub lozinca „Cine nu e cu noi, e împotriva noastră”, foarte capabili la capitolele agitaţie, diversiune, intoxicare, provocare, din manualul de manipulare media.

Dacă totuşi m-am hotărât să scriu aceste rânduri o fac pentru că printre ocările şi ameninţările cu care se gratulează domnii profesori, dându-se afară unii pe alţii, nimeni nu formulează problema fundamentală a acestei facultăţi.

Care sună aşa: Facultatea de Film a UNATC funcţionează pentru profesori, nu pentru studenţi.

Totul începe de la numărul de studenţi. A fost mărit artificial, nu în beneficiul tinerilor, care sunt pregătiţi astfel, mulţi dintre ei, să ajungă şomeri de lux sau să facă orice altceva decât film, ci pentru ca domnii profesori să aibă, în regim de universitate, nu de institut, lefuri cât mai mari. La secţia Regie, de pildă, 7 studenţi ar fi o cifră de bun-simţ şi eficientă – dar sunt peste 20 pe serie. La CAV „lanterna roşie” a trenului facultăţii, nici 1 la sută nu ajung să-şi câştige existenţa ca scenarişti sau critici de film; dacă apucă un post de copywriter într-o agenţie de publicitate sunt super norocoşi.

În „industria” noastră cinematografică, pe care Vivi Drăgan Vasile o numea cu îndreptăţire un cineclub mai mare, pot fi număraţi pe degete studenţii de la Imagine, Montaj, Sunet care vor ajunge să lucreze la un lungmetraj – cei mai mulţi trăiesc greu, din expediente, mici comenzi de pe la televiziuni şi agenţii de PR sau de publicitate.

Succesul internaţional înregistrat de Noului Cinema Românesc a creat mirajul UNATC – Film, către care se îndreaptă generaţie după generaţie de tineri pentru a-şi găsi ratarea. Îi văd, de ani şi ani, cum vin entuziaşti în primul trimestru al primului an – li se pare că trăiesc aievea un vis al lor despre cinema.

În primele zile ale trimestrului 2, feţele sunt deja dezamăgite şi parcă îmbătrânite. Prezenţa la cursuri scade exponenţial – studenţii nu mai vin după ce o dată, de două ori, de trei ori au stat pe holuri aşteptându-şi profesorii. E adevărat, unii dintre „maeştri” ar face mai mult rău dacă ar da pe la ore.

Am asistat la examene la care feedback-ul e practic nul: se trece peste filmele studenţilor cu o neglijenţă suverană, fiind expediate cu o glumă, o zicere „zen” sau nici atât.

Nu mai ştiu de câte ori m-au oprit studenţi abandonaţi, debusolaţi, rugându-mă să îi ajut cu un sfat, cu o părere despre munca lor.

Tinerii care au reuşit în cinema după anul 2000 au apărut în pofida, nu datorită Facultăţii de Film UNATC – talentatul Radu Jude, de pildă, unul dintre cei mai vocali la cuvânt în actualul scandal, nu este absolvent UNATC.

Toate acestea le-am spus acum 3-4 ani, într-o şedinţă a board-ului Facultăţii, creat de proaspătul pe atunci rector Adrian Titieni, din care îmi amintesc că mai făceau parte şi au luat cuvântul Victor Rebengiuc şi Ion Caramitru. În plus, am spus că singura şansă a unui învăţământ performant la Film este să fie convinşi – inclusiv cu argumente pecuniare şi fără cerinţa stupidă de a-şi fi dat doctoratul – să predea aici acei cineaşti care chiar au demonstrat că ştiu şi pot să nască valoare în piaţa cinematografică reală.

Eu am vorbit, eu am auzit. Totuşi, Adrian Titieni este singurul pe care l-am văzut încercând, cu bună conştiinţă, să schimbe ceva în UNATC, deranjând casta magiştrilor fără operă, dar cu bani şi aere cât cuprinde.

Îi înţeleg deci pe studenţii care sar acum cu demonstraţii în favoarea falşilor profeţi ai revoluţiei în UNATC, gata să profite de revolta lor şi s-o canalizeze spre aiureli gen homosexualitate contra homofobie.

Dar dacă tot s-au hotărât să lupte, ar trebui s-o facă nu pentru o persoană, o problemă artificială sau din plăcerea de a striga hipstereşte, ci pentru ca profesorii din Facultatea de Film să înţeleagă că studenţii sunt textul - şi nu pretextul ca domniile lor să-şi scrie titlurile şi numele pe plăcuţe metalice bătute în pereţii parcelelor din curtea interioară unde îşi odihnesc maşinile.

Nu încetez să mă mir cum de n-a simţit nevoia niciun tânăr cineast de pe-aici să pună într-un filmuleţ grotescomic parcarea asta.

Citește și: