Lelia MUNTEANU
Lelia MUNTEANU
5825 vizualizări 3 oct 2016

Una e “Istoria othomanicească” a lui Ianache Văcărescu (nepotul celuilalt Ianache, martirul, descăpăţânat  cu Brâncoveanu şi fiii la Stambul), chiar dacă Iorga o dispreţuieşte, considerând-o “rău echilibrată” şi “executată nedibaci”, scrisă într-o limbă “împestriţată de decadenţă”, într-un stil cu “înfăţişare peticită, macaronică”.

Deschid cartea, cartea geme. Mânile mi se umplu de sânge, iar în nări mă înghimpă un miros de trandafiri înecaţi în Bosfor  – căci puţini bey au avut norocul să moară de melanholie.  

De ce v-am stârnit şi unde vreau să vă aduc:  

Exista un ighemonicon în toate. De la amăgelnicele tocmeale – vorba lui Cantemir – până la nesosinţa (neprevăzutul) morţii, nespovedit (“spovedania, adecă uluitura păcatelor”) şi fără lumânare.

În serai, duşmanii puterii erau urmăriţi cu funia de mătase şi suguşaţi blând, cu milosârdie, fără vorbe multe, fără gâlcevi şi învăluşaguri, fără mozavirii (uneltiri pizmaşe, zi-i să le zic). Cum a făcut Mehmet al III-lea (1595-1603, cum stă însemnat în İslam Ansiklopedisi), ucigându-şi prevăzător cei nouăsprezece frăţiori, ca să nu-l jupoaie de putere.

Astăzi, puternicii zile, în taifale, se aleargă bezmetici, cu iataganele scoase, ocărându-se cu imputăciuni şi fără ipolipsis, deşteptând poporul din tihna chitirii sale.   
 

Citește și: