Lelia MUNTEANU
Lelia MUNTEANU
7384 vizualizări 14 iul 2014

Despre Hamas, Amos Oz a făcut una dintre cele mai lucide judecăţi de valoare din câte am citit (într-un editorial semnat în 2010, în  New York Times): ”Hamas nu e doar o organizaţie teroristă, Hamas e o idee, o idee disperată şi fanatică, născută din dezolarea şi frustrarea multor palestinieni. O idee nu poate fi înfrântă prin forţă – nici prin asediu, nici prin bombardament, nici strivită sub şenilele tancului (…). Ca să înfrângi o idee, trebuie să oferi o idee mai bună, una mai atractivă şi mai acceptabilă”.

Până la un punct, aceeaşi abordare o întâlnim şi în cartea autobiografică (publicată în martie 2010) a lui Musab Hassan Yusef, fiul şeicului Hassan Yusef (unul dintre companionii fondatorului Hamas). Justificându-şi convertirea la creştinism şi faptul că s-a decis să lucreze pentru serviciile secrete israeliene, Musab Hassan Yussef explică: ”Hamas nu era o organizaţie, aşa cum cei mai mulţi oameni înţeleg organizaţiile, cu reguli şi o ierarhie. Era o stafie. O idee. Nu poţi să distrugi o idee, poţi doar să o încurajezi. Hamasul era ca un vierme plat. Îi tăiai capul şi îi creştea altul la loc”.   
 
De aici aş vrea să încep istoria neromanţată a  Harakat al-Muqawamah al-Islamiyya, Mişcarea Islamică de Rezistenţă. Acronimul Hamas are şi el, ca multe altele, o noimă în limba arabă – înseamnă ”zel”. 

Părintele Hamas-ului, Ahmed Yassin, imobilizat într-un scaun cu rotile de la 12 ani şi pe jumătate orb, fusese membru al  Frăţiei Musulmane. A fondat iniţial o organizaţie de caritate, augumentată cu idei politice, care s-a s-a radicalizat treptat. Radicalizarea Hamas a fost, până la un punct, foarte pe placul responsabililor israelieni, care au cultivat-o şi încurajat-o, sperând ca sunniţii religioşi care o compuneau să fie o contrapondere la ateii lui Yasser Arafat din Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei. Fapt pentru care, în  1978, când adepţii lui Yassin au creat Universitatea Islamică din Gaza, toată lumea a fost mulţumită. (Nu după multă şi cultă vreme, instituţia a devenit o pepinieră de activişti Hamas).

Mişcarea Islamică de Rezistenţă s-a născut la sfârşitul lui 1987, ca o secţie palestiniană a Frăţiei Musulmane, după ce începuse prima Intifadă (coordonată, din exilul tunisian, de Arafat şi locotenenţii săi). În 1988, Mişcarea a lansat o formă de statut-legământ, care stipula explicit că ”nu există altă soluţie pentru problema palestiniană decât războiul sfânt” şi nega implicit dreptul la existenţă al statului israelian, ale cărui teritorii trebuiau să revină palestinienlor.

Din scaunul său cu rotile marca Ottobock (dacă nu era un produs de firmă, ocupantul său poate ar fi trait şi astăzi), şeicul Ahmed Yassin a pus pe picioare o primă facţiune ofensivă în cadrul Hamas, al  cărei personaj central era Yehya Ayyash, cunoscut ca al-Muhandis (Inginerul), frunizorul atentatorilor sinucigaşi, creatorul celor mai sofisticate bombe din te miri ce. (Ayyash, îşi pusese iscusinţa diabolică şi în sprijinul Jihadului Islamic Palestinian, organizaţie teroristă înfiinţată în 1987, cu care Hamas e, de multe ori, confundată). Până în decembrie 1995, când a fost lichidat, Inginerul a apucat să conducă Brigăzile Qassam, aripa militară a Hamas, creată în 1992 de  şeicul Ahmed Yassin, ”liderul spiritual”, care devenise între timp, pe măsură ce averea lui Arafat creştea aiuritor, un adevărat simbol al luptei amărâţilor de palestinieni.

Spre deosebire de liderii din Fatah (ramura politică a Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei), cărora începuse să le placă publicitatea, cei din Hamas au fost mereu foarte discreţi şi mult mai puţin corupţi. Se cunosc cu certitudine câteva nume: Khalid Meshaal (secretarul general, astăzi cu domiciuliul în Qatar, un fel de ambasador itinerant şi colector de fonduri), Muhammad Deif (ucenicul lui Yehya Ayyash, iar din 2002, când Saleh Shehada a fost asasinat, şeful Brigăzilor Qassam - un maestru al terorii, acţionând în umbră) şi, fireşte, actualul şef al Hamas, premierul Ismail Haniyeh.

Între cei trei, Khalid Meshaal are, de departe, biografia cea mai aventuroasă. Şi-a petrecut puţin timp în Gaza. A locuit la Aman, apoi la Damasc, iar de când a izbucnit în Siria războiul civil s-a mutat în Qatar. În 1997, când se afla în Iordania, serviciile secrete israeliene au trimis doi agenţi să-l lichideze. I-au turnat otravă în ureche, dar gărzile lui de corp au intervenit la timp să îl salveze. S-a iscat un adevărat război diplomatic între Ierusalim şi Aman, regele Hussein obligându-l pe premierul Netanyahu să furnizeze antidotul otrăvii. După care regele Hussein i-a predat pe cei doi agenţi gogomani autorităţilor israeliene, cerând ca, în schimbul lor, să fie eliberat şeicul Ahmed Yassin, care fusese condamnat la închisoare pe viaţă.

Şeicul urma să-şi găsească sfârşitul după 7 ani. În martie 2004, după ce îl supravegheaseră multă vreme, serviciile reunite israeliene au pus la cale un plan care nu putea da greş. Planul pornea de la căruciorul său cu rotile marca Ottobock, căruia i-au găsit uşor fişa tehnică. I-au montat sub şasiu un emiţător şi în seara de 22 martie 2004 l-au aşteptat să iasă din moschee, însoţit de fiul său, care împingea căruciorul şi de doi bodygarzi. Dintr-un elicopter de luptă Apache a pornit o rachetă Hellfire aer-sol (poreclită de soldaţii israelieni Heliborne Laser, Fire and Forget – Rachetă heliportată ”Trage şi uită”), care a identificat imediat semnalul dispozitivului din scaunul cu rotile. Ce a mai rămas din trupul şeicului Yassin a fost coborât de pe acoperişul unei case din vecini. 

Actualul lider Hamas, Isamil Ismail Haniyeh, premier în Palestina din 2006, de când Hamas a câştigat alegerile în detrimentul Fatah, e considerat de specialişti un moderat. Mult mai puţin moderat însă decât preşedintele Mahmud Abbas, care – din vara lui 2007 - l-a dublat, la Ramallah, cu Salam Fayyad, până în aprilie 2012, când l-a instalat pe Rami Hamdallah. Astfel încât, din 2007, Palestina are doi premieri: unul în Gaza, licenţiat în literatură arabă (Haniyeh) şi unul în Cisiordania (Hamdallah), licenţiat în lingvistică. 

Braţul înarmat al Hamas a făcut mii de morţi, de când există,  în rândul civililor israelieni. Dar şi în rândul civililor palestinieni, ca urmare a episoadelor de încăierare cu braţul înarmat al Fatah (care, la rându-i, are pe conştiinţă cimitire de civili israelieni şi palestinieni). Începând cu Acordul de la Oslo din 1993, Hamas s-a opus violent oricăror încercări de înţelegere cu Israelul. De câte ori Arafat şi apoi Abbas mai făceau un pas spre pace, fatalmente se mai detona câte un atentator sinucigaş, ca să se facă mulţi paşi înapoi.

De când s-a împăcat din nou cu Fatah, în vederea alegerilor din toamnă, Hamas şi-a îmuiat poziţia, iar premierul Isamail  Haniyeh a declarat că susţine şi el soluţia a două state, recunoscând implicit Israelul. A intervenit însă ”schimbul de rachete”, care durează de câteva zile, aproape 200 de morţi în rândul palestinienilor şi ameninţarea lui Netanyahu că va trimite trupe în Gaza.

Nici cea mai înălţătoare idee nu scuză vărsarea de sânge. Teoretic. În istoria omenirii, s-a întâmplat mereu altfel. Palestinienii au dreptul la un stat al lor. Nu l-au obţinut încă şi, cel puţin cât e Netanyahu premier, nu-l vor obţine. Întrebarea este dacă un drept poate fi apărat cu orice mijloace şi cu orice preţ.

Citește și: