Raluca ION
Raluca ION
3911 vizualizări 4 ian 2014

„Tinere Harun Khalifa, în tine se ascunde mai mult decât poate ochiul treaz să vadă”, i-a spus Raşid, faimosul Şah de Bla, fiului său, în minunata carte “Harun şi Marea de Poveşti”. Este una dintre învăţăturile pe care Salman Rushdie le-a trecut pe hârtie din dragoste pentru fiul său cel mare, Zafar, şi este, poate, unul dintre primele lucruri pe care care un copil ar trebui să le afle ca să pornească bine echipat şi curios în aventura vieţii lui. “Ei bine, asta ce-o mai fi însemnând?”, se întreabă, nedumerit, copilul, iar Raşid îi răspunde într-un fel delicios, plin de imaginaţia capabilă să pună lumea celor mici în mişcare: “Ne-am consumat toată raţia de material de copii când te-am făcut pe tine. E toată acolo, înăuntru, destulă, poate, pentru patru sau cinci copilaşi. Da, domnule, mai mult decât poate ochiul treaz să vadă”.

Dar, oare, noi, adulţii din viaţa reală, suntem capabili să îi ajutăm cu adevărat pe copiii noştri să înveţe această preţioasă lecţie? Existenţa noastră, de la drumul de dimineaţă spre serviciu până la seara petrecută în faţa televizorului, a ajuns să fie inundată de stereotipii, de imagini luate de-a gata din viaţa reală ori din cea de pe ecrane. Cel mai în vogă cuvânt nou intrat în vocabularul lumii cu acces la internet a fost, în 2013, “selfie”,  “autoportretul” realizat cu telefonul mobil şi postat pe Facebook. Nimic mai mult decât o imagine despre sine îngheţată într-un stereotip, ca un fluture în chihlimbar.

Din păcate, stereotipul în care am îngheţat noi, ca popor, nu este unul prea vesel. Suntem săraci, plini de nevoi, n-avem noroc şi nici perspective, nu suntem în stare să ducem un lucru la bun sfârşit, nu suntem şi noi capabili să ne ridicăm, aşa cum au făcut-o alţii. Suntem nefericiţi când ne uităm la banii nemunciţi ai altora, iar câştigurile noastre modeste ne fac de multe ori să ne simţim săraci până în adâncul sufletului, fără să mai conteze vreun minut că dispunem, fiecare, de mai multe resurse decât pare la prima vedere. Uitându-ne prea atent la reportajele televizate, ajungem la falsa concluzie că singurele noastre prilejuri de bucurie, ca naţie, au ajuns zilele în care luăm cu asalt supermarketurile, ca să punem tradiţionalul porc sau, după caz, miel pe masa de sărbători, ori cele în care invadăm poienile ţării înarmaţi cu peturi de bere şi grătare.

Ne privim, adesea, atât pe noi cât şi pe semenii noştri în clişee defavorabile, pe care nu avem cum să nu le transmitem mai departe generaţiilor ce ne urmează. În fiecare bărbat îmbrăcat în haine de lucru care pe stradă, vedem de multe ori "un Dorel" şi prea rar ne gândim că ar putea fi un om care munceşte din greu, are, poate, foarte bine grijă de familia lui şi creşte nişte copii premianţi. În fiecare femeie mai în vârstă, o pensionară, care face coadă la reţete compensate şi la moaşte, deşi este foarte probabil să fie şi o bunică bună, care le oferă nepoţilor poveşti frumoase şi prăjituri delicioase. În orice absolvent de liceu, un condamnat precoce la o viaţă lipsită de şanse.

Am ajuns, cu timpul, să trăim într-o lume deloc de invidiat, care aduce cu locul pe care îl descria Rushdie în începutul poveştii sale:  "un oraş trist, cel mai trist dintre toate, aşa de devastator de trist că îşi uitase propriul nume. Era aşezat pe ţărmul unei mări îndurerate, plină de peşti posaci, atât de amărâţi la gust, încât cei care îi mâncau începeau să râgâie de melancolie chiar dacă cerul era senin". Spre ultimele pagini ale cărţii, după nenumărate peripeţii care te ţin cu sufletul la gură, băieţelul Harun Khalifa, cere şi primeşte un final fericit. Iar lucrurile se termină cu bine nu doar pentru sine, ci şi pentru întregul oraş, care se transformă, ca prin farmec, într-o lume ce sclipeşte de veselie.

O să îmi spuneţi, poate, că este doar un final de basm, în care poate crede doar cineva care stă toată ziua cu capul în nori, necum un om serios, care trăieşte cum se cuvine, cu ambele picioare pe pământ. Eu aleg însă să cred că este ceea ce li se întâmplă oamenilor care au învăţat, la timpul ei, o lecţie importantă: "În tine se ascunde mai mult decât poate ochiul treaz să vadă”.

 

Citește și: