Andrei Luca POPESCU
Andrei Luca POPESCU
26167 vizualizări 18 feb 2016

Preşedintele Klaus Iohannis a ales să ia partea unei entităţi media, fără să prezinte niciun argument legal, într-o dispută în care nici măcar nu este clar cine respectă şi cine se opune respectării legii, trăgând totodată o palmă peste bot unei instituţii de stat care, deşi nu străluceşte într-ale bunei conduite cu cetăţenii, de data asta susţine că nu a făcut decât să aplice legea. Problema cine are dreptate între ANAF şi televiziunea în cauză este încâlcită, cu procese aflate în desfăşurare sau care pot fi deschise şi mai ales cu mult prea multă emoţie furioasă atât în taberele pro, cât şi contra. Nu asta e problema în care vreau să mă bag. Problema mea este de ce a vrut Klaus Iohannis să se bage.

Iată că în sfârşit Iohannis a devenit şi el preşedinte-jucător, exact ceea ce mulţi din votanţii săi urau la fostul preşedinte Băsescu. Problema e că Iohannis o face într-o problemă fără absolut nicio miză de interes naţional şi că joacă într-o scenetă extrem de proastă, care ne arată că de la spate încă îi atârnă anumite sfori din trecut. O face exact în stilul atât de urât în care derapa şi Traian Băsescu, atunci când intervenţiile sale nu vizau mize extrem de importante pentru ţară (chiar dacă uneori erau politice), ci mici războaie personale sau încăpăţânări prosteşti.

Aţi ajuns într-o situaţie neplăcută şi inutilă”, s-a adresat el direct reporterului televiziunii în cauză, care de aproximativ un an şi jumătate ocupă un sediu care aparţine statului, conform unei decizii judecătoreşti definitive, pe care îl poate scoate oricând la licitaţie pentru a recupera o parte din prejudiciul de 60 de milioane de euro produs de omul de afaceri Dan Voiculescu, însă care este totodată angrenat în mai multe litigii şi chichiţe avocăţeşti, unele aflate încă pe rol.

Cred că libertatea de exprimare în media nu poate fi suprimată pentru banale motive administrative. În al doilea rând, această abordare heirupistă din partea ANAF mi se pare cel puţin nepotrivită, dacă nu discutabilă. Am constatat din discuţii avute că există deschidere la factorii de decizie şi prin discuţii aşezate şi calme se găsesc soluţii convenabile”, a spus Iohannis.

Sunt atât de multe lucruri greşite în aceste fraze, prin care Iohannis nu face decât să vină în sprijinul circului mediatic bazat pe minciună şi manipulare emoţională al televiziunii respective, care invocă în mod fals libertatea de exprimare. În primul rând nu asistăm la un caz de suprimare a libertăţii de exprimare, oricât de strident şi penibil ar încerca unele vedetele de carton să ne facă să credem. În al doilea rând, recuperarea de către stat a celui mai mare prejudiciu infracţional, stabilit printr-o decizie judecătorească definitivă în ultimii ani, nu poate fi pusă sub semnul unui „banal motiv administrativ”.

În al treilea rând şi cel mai important, nu este corect ca preşedintele ţării să tragă în public de urechi o instituţie de stat care aparent nu a făcut altceva decât să aplice legea (dacă cumva ANAF a comis o ilegalitate, Iohannis trebuia să arate argumentele). Asta dacă nu cumva am ratat noi momentele publice în care Iohannis a muştruluit ANAF-ul şi cu alte ocazii în care a aplicat legea cu copitele, fără discernământ.

Nu ţin minte cazuri în care Iohannis să fi sărit în apărarea vreunei alte firme, de la te miri ce „împinge tava” la alte instituţii de presă unde libertatea de exprimare nu a ţipat că este sugrumată. Nici în apărarea vreunui cetăţean umilit la cozile şi printre hârţogăraia şi procedurile aberante, impuse deseori cu nesimţire de ANAF. Apoi, încheind apoteotic, Iohannis ne dă şi indiciile unui mic brokeraj de influenţă: în ce calitate, cu ce scop şi cu cine a avut discuţii Iohannis despre acest, până la urmă, banal caz de executare silită?

Mai mult, ce este frapant la Iohannis este cum pare că şi-a schimbat opinia în doar un an, transformând chestiunea prejudiciilor într-un „banal motiv administrativ”. Iată ce spunea Iohannis în februarie 2015, la bilanţul DNA, ocazie cu care ANAF a fost criticat că nu îşi face treaba în acest domeniu: „Vreau să subliniez foarte clar că recuperarea prejudiciilor este, asemenea executării pedepsei, obligatorie, nu opţională pentru autorităţile statului".

Cum ai reuşit, Klaus Iohannis, un an mai târziu, să dai din senin peste ochi unei instituţii care şi aşa nu este în stare să îşi facă treaba în acest domeniu (în 2014 a recuperat sub 1% din prejudiciile constatate definitiv de instanţe), tocmai când, ca ultimul repetent, a dat semne că ar vrea să treacă clasa? (nu o să intru aici în jocul făcut de fostul şef al ANAF Gelu Diaconu pe subiectul acestui prejudiciu).

Mai mult, nu îmi amintesc vreo poziţie atât de clară şi despărţitoare de ape de-a lui Iohannis în subiecte precum Republica Moldova, criza refugiaţilor, Brexit sau chiar tragedia de la Colectiv.

Cine se simte dezamăgit şi trădat acum de prestaţia lui Klaus Iohannis, să îşi aducă aminte că platoşa impunătoare de seriozitate şi rigurozitate „nemţească” a acestui om s-a întredeschis în mai multe rânduri până acum, pentru a ne pune în lumina corectă personajul.

După eşecul propulsării sale în politica mare de către alianţa toxică supranumită „Grivco”, din cauza brokerului ei de putere care acum îşi ispăşeşte pedeapsa de 10 ani de închisoare, cu ajutorul televiziunii în apărarea căreia a sărit acum, Iohannis a ajuns din nou pe cai mari la Bucureşti, în scaunul de challenger la preşedinţie, în faţa unui Ponta dat ca sigur câştigător. Avea aerul unui profesor provincial, care atunci când i se puneau întrebări legitime pentru un candidat la preşedinţie, afişa o ţâfnă provenită cel mai probabil din darea peste cap a valorilor sale cimentate la Sibiu: cine sunteţi voi să vă răspund eu, Profesorul, Primarul?

Nu o să uit vreodată momentul „Ghinion” din campania electorală a lui Iohannis, pe care l-am trăit live ca pe o epifanie în raport cu acest personaj. Asta s-a întâmplat în redacţia gândul când, întrebat fiind de fostul meu coleg Claudiu Pândaru ce mesaj le-ar transmite profesorilor din România care nu au reuşit să îşi cumpere 6 case din salariu şi din meditaţii, Iohannis a pufnit cu ţâfna-i caracteristică: „Ghinion!”. Jurnalistul de pe scaun a căscat ochii. Noi, jurnaliştii din redacţie, ne-am ţinut fălcile să nu ne cadă din cauza şocului. A fost un moment din acela în care timpul a îngheţat parcă şi în care eu unul m-am considerat lămurit cu Iohannis.

Ca o confirmare, iată cum a tradus Iohannis acest episod în cartea sa, „Primul pas”: „Nu întotdeauna astfel de întâlniri cu jurnaliştii decurg bine, aşa cum ţi ai dori de fiecare dată. Un astfel de moment, care mi a displăcut profund, a fost acela în care am rostit de acum celebra replică „Ghinion!”, care a făcut deja istorie. (…) M am dus la o emisiune unde am considerat că există un mediu prietenos, dar m am trezit faţă în faţă cu un moderator foarte agresiv. (…) Concluzia este cât se poate de simplă: nu pot să l fac mai bun pe omul din faţa mea, dar pe mine pot să mă fac mai bun. (…) Nu am emis o afirmaţie în sine jignitoare şi în niciun caz menită să mi aducă vreun câştig. Or, aşa cum a fost scoasă din context, părea că vreau să i jignesc pe dascăli şi că sunt arogant. Nici vorbă de aşa ceva”.

Asta a înţeles Iohannis din acea bombă otrăvită pe care a detonat-o în redacţia gândul. Ghinionul lui a fost că nu a întâlnit jurnalişti-preş, aşa cum probabil că era el învăţat să împartă presa, între ăia plătiţi de noi şi ăia plătiţi de ceilalţi: că a fost atacat, nu că i se punea o întrebare legitimă căreia ar fi trebuit să îi răspundă explicit, că i s-a scos din context (of, dacă aş avea câte un euro pentru fiecare dată când un politician care dă cu bâta-n baltă spune că presa i-a scos din context vorbele). Că omul din faţa lui era un rău. Şi că nu a jignit vreun dascăl care îşi rupe pingelele pe un salariu mizer, din care abia poate să-şi plătească întreţinerea de iarnă.

Au mai urmat alte episoade care ni l-au arătat pe omul Iohannis: trântirea nervoasă a paltonului pe capota limuzinei, când „servitorii” de la SPP nu i-au preluat povara hainei din mâini; evitarea cu obstinaţie a unei poziţii clare şi tranşante pe subiecte importante; concediile prelungite, suprapuse uneori peste evenimente în care Preşedinţia ar fi putut să aibă un cuvânt de spus. Totul a culminat cu atitudinea sa faţă de o sentinţă judecătorească ce îl lăsa fără una dintre cele 6 case, stabilind că a fost dobândită ilegal: el continuă să încaseze chiria de pe acest imobil, cerând totodată anularea sentinţei definitive şi chiar strămutarea procesului, conform RISE Project. La o scară mai mică şi fără implicaţiile penale aferente, Iohannis trece prin aceeaşi situaţie ca şi cei în apărarea cărora a sărit acum.

Mulţi au pus acest fel de-a fi al lui Klaus Iohannis pe seama stilului său „nemţesc”: e sobru, domnule, nu se mânjeşte în zoaie ca restul „miticilor” care fac politica murdară la Bucureşti. Nu, domnilor, tăcerea înseamnă uneori şi că nu ai nimic inteligent de spus, nu doar că deţii înţelepciunea. Şi iată că Iohannis tocmai s-a mânjit, ca preşedinte, într-un moment în care extrem de mulţi oameni politici se mânjesc, dar de la care aveam oricum aceste aşteptări scabroase şi le intuiam scopurile meschine - bunul augur al televiziunii în cauză şi al omului din spatele ei.

PS: O să îmi permit maxima aroganţă de a mă cita pe mine însumi, dintr-un articol scris cu patimă imediat după alegerile din 2014. Pentru că acum un an jumătate, dinspre Iohannis venea un iz care se confirmă acum. Iată ce „scrisoare” îi adresam lui Klaus (varianta integrală AICI):

„Dragă Klaus,

Uită-te bine în oglindă şi repetă ca de pe prompter: nu tu ai câştigat alegerile. Le-a pierdut Victor, le-au câştigat românii pentru tine. Eşti poate primul preşedinte al României care a ajuns în cea mai înaltă funcţie în stat aproape parcă împotriva voinţei sale, dus de valul de furie al votanţilor împotriva contracandidatului său. (…) Înţelege că dacă vei conduce ţara aşa cum te-ai prezentat în public în campanie, nu va fi bine, oricâtă spoială nemţească şi alură de spirit civilizat şi reţinut i-ai da. (…) Dragă Klaus, lumea are aşteptări mari de la tine. Nu se ştie care sunt, pentru că nici tu nu ai creat vreo aşteptare, însă toată energia aceasta transpusă în urne trebuie să conteze la ceva. Fă-o să conteze”.

A făcut-o să conteze?

„Calitatea germană de la Cotroceni a dovedit încă o dată, pentru cine nu se prinsese, că are kilometrajul dat peste cap, pe lungul autobahn al jegului din subteranele politicii româneşti”.

Posted by Andrei Luca Popescu on Thursday, February 18, 2016

 

Citește și: