Lelia MUNTEANU
Lelia MUNTEANU
1887 vizualizări 23 dec 2018

În inima Grădinilor Vaticanului, lângă Fântâna Vulturului, în mănăstirea Mater Ecclesiae (Maica Bisericii), trăieşte şi se roagă Papa Emerit Benedict al XVI-lea, de când şi-a schimbat încălţările roşii de la Prada cu sandalele de monah.

Acolo stă şi reflectează şi se roagă marele teolog (“filosoful lui Dumnezeu”), inflexibilul prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei (fără rigoarea căruia, predecesorul său, Ioan Paul al II-lea, nu s-ar fi putut avânta deasupra dogmei), Panzerkardinalul detractorilor săi, expresivul interpret al lui Mozart.

De când, în 2013, s-a retras din Scaun, Benedict “s-a cufundat în Dumnezeu”, cum cu căldură constată Papa Francisc, de câte ori îl vizitează. Citindu-i scrierile post-pontificale, Sfântul Părinte în exerciţiu a găsit formula care să definească existenţa predecesorului său - “teologie în genunchi” - contrazicându-i pe cei care îl considerau mai degrabă un gânditor decât un trăitor.

S-au întâlnit vineri seară, pentru ca, potrivit obiceiului instituit în ultimii ani, să-şi facă urările de Crăciun. Francisc a venit încărcat ca un Mos Crăciun. În instantaneele suprinse pe 21 decembrie se vede, într-un colţ, celebrul pian de care Papa Emerit nu se desparte, deşi nu i-a mai ridicat de multă vreme capacul.

Înaintea acelui Consistoriu în care, în faţa a 70 de cardinali stupefiaţi, şi-a anunţat retragerea, în limba latină (“pentru că tot ce e important se exprimă în latină”), definise cu înfricoşare problema fundamentală a momentului istoric pe care îl traversăm: “Dumnezeu se retrage din orizontul oamenilor”, se stinge lumina Lui şi năvăleşte întunericul dezordinii.

Înţeleg mai bine astăzi cuvântul lui Benedict al XVI, rostit cu puţină vreme înainte de întronizarea lui Francisc: “Credinţa nu e nimic altceva decât, în noaptea lumii, să atingi mâna lui Dumnezeu şi, în tăcere, să auzi cuvântul, să vezi lumina”.

 

Citește și: