Lelia MUNTEANU
Lelia MUNTEANU
4568 vizualizări 12 dec 2018

La Audienţa Generală de astăzi, Papa Francisc le-a vorbit pelerinilor despre Rugăciunea Domnească, “Tatăl Nostru”. Începuse această cateheză în Audienţa din 5 decembrie, când ne încredinţa că prima condiţie a unei rugăciuni primite este semerenia. “Să mergem la Tatăl şi să zicem: <Uită-Te la mine - sunt păcătos, sunt slab, sunt rău>, fiecare ştie ce să mărturisească”.

Cateheza a fost rostită în urmă cu câteva ore, în Aula “Paul al VI-lea” din Vatican, la umbra tulburătoarei, îndrăzneţei Învieri a sculptorului Pericle Fanzzini, care îşi explica opera ca resurecţie “din explozia unui mare măslin, loc de pace al ultimelor rugăciuni. Cristos învie din acest crater deschis, din mormântul nuclear: o explozie atroce, un vârtej de violenţă şi de energie - măslini desfrunziţi, pietre care zboară, pământ de foc, furtună de nori şi săgeţi şi un mare vânt care suflă de la stânga spre dreapta”.

Tatăl Nostru e o rugăciune îndrăzneaţă, ne spune Papa. Scurtă, alcătuită din şapte cereri (şapte e numărul plenitudinii). “Dacă n-ar fi sugerat-o Cristos, probabil că nici unul dintre noi - ba chiar nici unul dintre cei mai vestiţi teologi - n-ar îndrăzni să-l roage pe Dumnezeu în această manieră”.

Rugăciunea-rugăciunilor “ne face să cerem pâinea cea de toate zilele: cerere simplă dar esenţială, care spune că nicidecum credinţa nu este o chestiune <decorativă>, desprinsă de viaţă (…). Rugăciunea - ne învaţă Isus - nu începe în existenţa umană după ce stomacul e plin: mai degrabă se cuibăreşte oriunde există un om, un om oarecare căruia îi e foame, care plânge, care luptă, care suferă şi se întreabă <de ce>”.

Pornind de la povestea lui Bartimeu-orbul, cerşetorul de la porţile Ierihonului, care se agita să-L vadă pe Isus, strigând şi gesticulând, spre indignarea celor prezenţi, Papa izbuteşte ceea ce părintele Fabio Rosini (coordonatorul Serviciului “Vocaţii” al diecezei din Roma) ar numi “o sublimă răsturnare de perspectivă”. Bartimeu-orbul nu i-a ascultat pe cei din jur şi i-a tăiat calea Mântuitorului, rugându-L să-i redea vederea. Vindecându-l, Isus rosteşte celebrele cuvinte “Credinţa ta te-a mântuit!”.

Teoria larg răspândită conform căreia cea mai bine primită rugăciune e aceea de laudă şi că “rugăciunea de cerere e o formă slabă a credinţei” e contrazisă la porţile Ierihonului, de minunea întâmplată cu Bartimeu.

“Rugăciunea de cerere e adevărată, e spontană, e un act de credinţă în Dumnezeu care e Tatăl, care e bun, care e atotputernic. Există un act de credinţă în mine, care sunt mic, păcătos, nevoiaş. De aceea, rugăciunea de cerere e foarte nobilă. Dumnezeu e Tatăl, are o uriaşă compasiune faţă de noi şi vrea ca fiii săi să I se adreseze fără teamă, spunându-I direct <Tată>.(…) Putem să i le povestim pe toate, chiar şi lucrurile care în viaţa noastră rămân strâmbe şi de neînţeles”.

Ideea că nu e lipsit de smerenie, atunci când suntem în nevoie, să ne rugăm lui Dumnezeu fără predoslovii ipocrite, vorbindu-I ca unui Părinte, cerîndu-I să ne ajute, dărâmă - ca trâmbiţele Ierihonului - zidurile multor prejudecăţi.

 

Citește și: