Lelia MUNTEANU
Lelia MUNTEANU
13358 vizualizări 7 mai 2013

Cum se face că raidurile israeliene în Siria  - au fost două, e foarte probabil să urmeze şi altele – n-au declanşat un scandal internaţional? Sau măcar nişte vociferări pe măsură. Statele Unite au tot interesul să-şi emită declaraţiile diplomatice în şoaptă. Nu pot felicita Israelul, fiindcă asta ar însemna  implicarea explicită în conflict. Cât despre Bashar al-Assad, preferă să întoarcă privirea şi să replice, fără prea multă convingere, prin intermediul unui purtător de cuvânt. N-are cum să deschidă acum un front cu Israelul.

Regimul de la Ierusalim are dreptate să bombardeze “chirurgical”  arsenalele siriene presupuse a stoca rachete (celebrele Fatah-110, de producţie iraniană) destinate Hizballah. E una dintre acele chestiuni de securitate în care Israelul mai întâi trage şi apoi somează.

Iată cum iese, ca Leviathanul din apă (vezi Cartea lui Iov, capitolul XLI), adevăratul motiv: platforma gazeiferă care poartă numele înfricoşătorului monstru marin, situată la 80 de mile nord de portul Haifa. Adică independenţa energetică a Israelului şi mult mai mult decât atât. Cheia conflictul din zonă (şi a altora care stau să explodeze) e pe fundul Mediteranei de Est.

La sfârşitul lui martie, odată cu începerea expoatării primului zăcământ de gaze de la Tamar, Israelul a devenit un jucător important pe piaţa energetică, un nou emirat gazo-petrolifer. Cele 13 miliarde de dolari pe care le va economisi anual, asigurându-şi autonomia energetică, îi va investi în războiul pentru pace (căruia i se spune, mai de-a dreptul, înarmare).

Aşa-numitul Bazin Levant (disputat de Israel, Siria, Liban, Cipru) este estimat de americani la 3,45 trilioane metri cubi de gaz şi 1,7 miliarde barili de petrol. Din apele Bazinului scot capul, ca leviathanii, SUA, Rusia, China, Iran, Turcia.

Desfăşuraţi o hartă a regiunii şi veţi înţelege că pentru rachetele Hizballah (Fatah-110, sau varianta de producţie siriană M-600, cu o rază de acţiune de până la 300 kilometri) platforma israeliană de exploatare e o pradă uşoară. Cu atât mai mult cu cât chiar gazdele Hizballah, autorităţile libaneze, au declarat în repetate rânduri că zăcămintele le-ar aparţine, de drept, şi lor. Declaraţie greu de contrazis, fiindcă între Liban şi Israel problema graniţelor e încă nerezolvată. 

De la începutul anului, Israelul se străduieşte să-şi reia relaţiile cu Turcia (alterate grav, în urma incidentului flotilei). Premierul Netanyahu a trimis o delegaţie la Ankara, pentru a-i propune lui Erdogan un proiect economic comun: un gazoduct care să lege platforma Leviathan de Turcia şi, de acolo, gazul să ajungă în Europa. Iată o veste proastă pentru Gazpromul rusesc.

(La ora când scriu, premierul Israelului e în China. Vizita lui coincide cu a lui Mahmud Abbas, preşedintele Autorităţii Palestiniene. În câteva zile, vom afla cine mai sperie peştii în Mare Nostrum – numele antic al Mediteranei).

Al Treilea Război Mondial, războiul pentru resurse – pe care economiştii l-au anticipat demult - e în plină desfăşurare. 

Restul e retorică mai mult sau mai puţin agresivă şi un ghem de disimulări strategice (în traducere, din limbajul diplomatic: minciuni). Dar  “un neadevăr încetează să mai fie un neadevăr, atunci când toate părţile înţeleg că nu e de aşteptat ca adevărul să fie rostit”. Sau, dacă vreţi, formula mai plastică a lui Churchill: “În vreme de război, adevărul e atât de preţios, încât trebuie păzit totdeauna cu o platoşă de minciuni”.   

Citește și: