Marian SULTĂNOIU
Marian SULTĂNOIU
2294 vizualizări 15 apr 2019

Că avea să fie prezentă în decor lume luminată (şi mai puţin luminată) era de aşteptat. Chiar Dragnea ne povestise, deja, încă de săptămâna trecută, că oamenii i-au cerut să nu cedeze, şi că, dacă „îl vor lua”, îl vor „scoate ei de acolo”.

Vârfurile de lance ale „#rezist” ne obişnuiseră, şi ele, cu prezenţa cvasipermanentă la evenimentele din teren – termene de judecată, vizite de „lucru” în filiale, acţiuni electorale.

Că Jandarmeria, aflată în număr mare în consemn, avea să încurce lucrurile, mai degrabă decât să le descurce/fluidizeze/organizeze, era de aşteptat. De asemenea, la fel de previzibil era şi faptul ca reprezentanţii instituţiei susnumite urmau să fie mai mult decât scrufuloşi la datorie, cu presa, întruct acesta e trendul.

Că urma ca avocaţii celor judecaţi să facă orice prevede legea, în beneficiul clienţilor lor, din nou era previzibil – inclusiv fructificarea fiecărei portiţe/chichiţe, apărute în context.

Că urma, de asemenea, ca Instanţa să amâne verdictul - cu siguranţă, până după decizia CCR, pe speţa completurilor de trei judecători -, era, şi asta, de la sine înţeles.

Dar, ca peste toate aceste date intuite/bănuite ale evenimentului să apară, iar, şocantul „Pop-Genunchi”, survolându-le şi bâzâindu-ne, ca o muscă viu colorată, ei bine, asta face parte din neprevăzut.

„Eu nu am înţeles ce îşi doreau, cu adevărat, cei care protestau în faţa Instanţei. Prin absurd, să spunem că nu existau jandarmii, ce voiau? Să-l linşeze? Voiau să-l ucidă pe domnul Dragnea? (…) Şi jurnaliştii, de ce trebuia să fie şi jurnaliştii acolo, dacă mă-ntrebaţi?! De ce n-aşteptăm să se termine procesul?”, a afirmat Pop la un post tv.

Habar n-am dacă omul acesta vrea, cu orice preţ, să-i intre în graţii lui Dragnea, debitând tot felul de enormităţi.

Habar n-am dacă, pur şi simplu, nu-şi dă seama de penibilul în care se aruncă, cu disperare.

Habar n-am dacă premeditează, sau nu, generarea unor semnale în piaţă.

Ceea ce mă pune, însă, serios pe gânduri este faptul că tot mai multe voci (până şi aceea a lui Pop…), instituţii şi politicieni aflaţi în zona/în jurul puterii politice – şi exemplele sunt tot mai multe de la zi la zi – au o problemă cu presa, arătându-se lumii mereu mai deranjaţi de „incisivitatea” jurnaliştilor, de „violenţa” lor – vezi declaraţia de azi, de la ÎCCJ, a jandarmului responsabil cu „DIALOGUL” între instituţie şi cetăţeni/presă -, de „indisciplina” lor – vezi deranjul suprem resimţit de ministrul Justiţiei, Tudorel Toader, în sfârşit, cu libertatea de exprimare, cu accesul la informaţie.

Situaţia mi se pare gravă, în condiţiile în care, în 2018, România ocupa, potrivit „Reporteri fără Frontiere” citată de Mediafax, locul 44 din 180 de ţări în ceea ce priveşte libertatea presei, nefiind, cu alte cuvinte, într-o poziţie chiar fruntaşă pe ramură.

Nu vreau să cred că 2019 va fi anul în care, aşa cum ne e stilul, vom ajunge, şi în acest domeniu, tot mai aproape de coada clasamentului!  

Citește și: