Cristian Tudor POPESCU
Cristian Tudor POPESCU
16477 vizualizări 1 mai 2011

Minute în şir am încercat să-mi explic de ce făptura Papei îmi crea un sentiment ciudat, un soi de anestezie nervoasă. Tensiunea în care m-am obişnuit să trăiesc, gata să primesc şi să dau lovituri, se spulberase ca şi cum n-ar fi fost, prima dată după atâţia ani. Nu numai vorbele, dar şi gesturile, chipul său, mâinile, totul transmitea un mesaj esenţial pe care mă chinuiam să mi-l formulez.

Înţelegerea a venit ca un fulger, când Sanctitatea Sa a pomenit numele lui Nicolae Steinhardt. Ar fi putut să aleagă pe oricine altcineva dintre personalităţile religioase ale României, şi totuşi l-a numit pe monahul de la Rohia. Pe evreul botezat în puşcăria comunistă, care şi-a situat opera sub semnul adâncii mulţumiri aduse cerului pentru fericirea de a fi fost aruncat în genunile suferinţei, de unde a ieşit cu lumina lui Iisus pe chip. Jurnalul său de temniţă se numeşte Jurnalul Fericirii. Papa Ioan Paul al II-lea părea că mulţumeşte în fiecare clipă Domnului pentru spinarea sa încovoiată, pentru mâna tremurândă, pentru saliva pe care, uneori, buzele n-o mai puteau împiedica să curgă. Kenosis, dezbrăcarea de sine, smerenia, umilinţa pe care Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi-a asumat-o în întruparea sa omenească, dând ascultare lui Dumnezeu - Tatăl până la moartea pe cruce, pentru a arăta oamenilor că mântuirea e aievea şi nu închipuire, virtutea aceasta profund creştină, care se opune trufiei şi gloriei vane atât de plăcute Diavolului, o văd pentru prima oară întruchipată desăvârşit într-un om. Umilinţa adevărată faţă de Dumnezeu face să răsară, ca un miez de nufăr, din fiinţa chinuită a Papei, un ameţitor respect pentru fiecare fiinţă omenească dintre sutele de mii aflate în faţa sa. Simţeai cu toate băierile inimii că ultima brumă de vlagă rămasă ar fi cheltuit-o ca să stea de vorbă cu oricare din mulţime, aşa cum a stat de vorbă până şi cu Ali Agca, cel ce încercase să-l omoare. Acest Papă ştie ce înseamnă suferiţa umană şi l-a privit pe Satana în ochi. Ştie cum poate schilodi comunismul sufletele şi trupurile şi nu-i dispreţuieşte pe cei mutilaţi de Diavol. Rostirea în limba română a rugăciunilor şi adresărilor sale către poporul român, pentru care s-a pregătit 18 uriaşe zile din timpul cât Domnul va mai întârzia să-l cheme la Sine, mi s-a părut un fel de Golgotă pe care şi-a orânduit-o pentru a ridica sufletele românilor cu puţina suflare care i-a mai rămas.

Dacă acest om ar fi vizitat România în anii `80, cred că regimul Ceauşescu ar fi zburat în ţăndări la mai puţin de un an după aceea. Minciuna hâdă a comunismului ar fi dat bir cu fugiţii în faţa acestui bătrân venit pe pământul nostru ca Sf. Petru însoţindu-l pe Dumnezeu în basmele românilor.

Ceea ce nu înseamnă că Părintele Sfânt nu vede şi minciuna din Apus. Adversar neîmpăcat al comunismului, dar şi al consumismului, Papa a prevenit şi în România asupra pericolelor tehnologiei fără Dumnezeu care pasc Occidentul şi se răsfrâng asupra Estului. Papa l-a rugat pe Clinton să ordone încetarea bombardamentelor asupra Iugoslaviei măcar de Paşte. Carevasăzică, un munte de nobleţe spirituală, Papa Ioan Paul al II-lea, îl roagă pe un zero moral ca Bill Clinton, cel care şi-a minţit naţiunea cu mâna pe Biblie, să oprească uciderea de ziua Învierii Domnului. A fost refuzat - nu mai lipsea decât ca flăcăul grizonat de la Casa Albă să întrebe ca Stalin: "Câte divizii are Papa ăsta?" pentru ca prăpastia din geografia morală a Occidentului să fie vizibilă şi din avion.

Ultimul cadou pe care Papa l-a făcut românilor: s-a întors la Roma cu un avion Tarom. Ce alt vârf al Occidentului a mai acceptat vreodată, în dispreţul pentru nivelul tehnologic şi civilizaţional al românilor, să-şi lase viaţa pe mâna unui echipaj şi unei aeronave româneşti? Ce dovadă mai mare de încredere în oamenii acestei ţări şi în viitorul ei, ce izvor mai curat de speranţă ni se putea da?

Spre deosebire de domnii intelighenţi care se autointitulează "societate civilă", subsemnatul nu crede că sediul valorilor Occidentului se află în sediul NATO din Bruxelles. În schimb, sunt convins că la Vatican, acum, în persoana firavă ca o amintire a Papei Ioan Paul al II-lea se află polul luminii calde radiind dintr-un suflet omenesc cu intensitatea unei reflexii dumnezeieşti, inundând Occidentul şi Orientul, până în adâncul inimii ultimului creştin desculţ al planetei.
(1999)

Citește și: