170 vizualizări 18 feb 2009

Eram singurul român. Ceilalţi erau polonezi, unguri, ruşi, bulgari, croaţi, slovaci. Ne aflam cu toţii, cu câtăva vreme în urmă, într-o capitală occidentală. Seara, după conferinţe pe teme de hitech, ne-am adunat la barul hotelului. Fiecare spunea cum îl cheamă şi de unde este. În mod natural, toţi ceilalţi s-au grupat şi au început să discute cu însufleţire. Tot natural, eu am fost izolat. Nu pentru că mă cheamă Popescu, nu pentru că aş fi fost un monstru cu coarne, nu pentru că n-aş fi vorbit engleza. Cum auzea că sunt român, fiecare lua distanţă. Şi nu erau politicieni sau jurnalişti, erau computerişti. Senzaţia pe care am trăit-o atunci, singur cu berea în faţă, n-o s-o uit niciodată.

Cu atât mai mult îi înţeleg pe românii care muncesc cinstit în Italia şi cărora le e frică acum să mai intre într-un local public. Dacă aş fi în locul lor, aş încerca totuşi să mă gândesc că italienii care bat români pentru că sunt români nu diferă mult la cap de românii violatori. Dar şi că, pe de altă parte, e vorba de violuri, nu de furtul unei bucăţi de pâine pentru că eşti şomer şi n-ai ce pune copiilor pe masă. Violul e forma cea mai înaltă de jaf: înseamnă a jefui o fiinţă omenească de trupul ei. Că majoritatea tâlharilor de trupuri din Italia au cetăţenie română este un fapt. El poate avea şi o explicaţie derivând din mentalul colectiv al spaţiului carpato-danubian. Pe aici, violul, când nu e dublat de omor, e considerat o semi-infracţiune, tratată cu un amuzament complice: „Hai, dom’le, că i-o fi plăcut şi ei!” „Să zică mersi baba!” „Cineva trebuia s-o înceapă şi pe gagica aia!”

Mândri la modul teoretic şi patriotic de potenţialul lor viril, „cu care i-am covârşit pe unguri”, masculii români, între care, potrivit statisticilor, o treime au probleme cu erecţia, nu vor să înţeleagă cum poate violul ucide psihic o femeie, darmite o fată.

Românii care înţelegem asta trebuie să înţelegem – nu să şi acceptăm – şi faptul că reacţiile din societatea italiană sunt inevitabile: neofasciştii se agită, politicienii extremişti încearcă să câştige capital politic din propaganda antiromânească, o parte a publicului italian prizează această propagandă; cât priveşte presa din Cizmă, am mai auzit o inedită de la fostul ministru de Externe Cioroianu: cică statul român să ia măsuri juridice împotriva presei italiene! Ca şi cum colegii noştri „macaronari” ar proceda altfel decât presa noastră „mămăligară”, care explodează zilnic în isterie, stridenţă, cinism şi agresivitate orbească!

Ca şi cum declaraţia actualului ministru de Externe, Diaconescu, cu privire la „xenofobia” guvernului italian, n-ar fi tot o strigătură patriotardă, prin care se face uitat faptul că PRM, echivalentul românesc al extremiştilor italieni, ar reacţiona la fel într-o situaţie echivalentă, fără ca asta să implice neapărat guvernul.

A-i acuza pe italieni de xenofobie mi se pare o pierdere de vreme. Una este atitudinea aberantă a sutelor de albanezi kosovari care au iniţiat pe site-ul Facebook o campanie împotriva cântăreţilor duo Morandi pentru simplul motiv că sunt români şi statul român nu a recunoscut independenţa Kosovo, şi alta reacţiile italiene, mai mult sau mai puţin justificate, la violuri româneşti comise pe bandă rulantă. Dacă ultimul cetăţean român care a violat în Italia n-a ţinut seama o clipă de ce poate aprinde împotriva românilor în atmosfera deja foarte încărcată, nu putem pretinde italienilor să fie cu toţii echilibraţi sau internaţionalişti.

Singura soluţie viabilă mi se pare să mâncăm şi unii, şi ceilalţi, ne place, nu ne place, macaroane cu mămăligă. Adică să recunoaştem că problema infractorilor români din Italia este o problemă italo-română. Până acum, fiecare dintre părţi a consumat energie ca să arunce responsabilitatea în cârca celeilalte. Pentru guvernul, pentru parlamentul României, cei plecaţi peste hotare n-au fost până acum decât furnizori de miliarde în valută sau de voturi o dată la 4 ani. Autorităţile române n-au ostenit să tot declare că „infractorul n-are etnie sau cetăţenie, el e infractor şi trebuie judecat, condamnat şi trimis în penitenciar în ţara unde a comis fărădelegea”. Adică, bine că ăştia s-au cărat la voi, ghinion, descurcaţi-vă cum ştiţi, stimaţi colegi italieni. Nu, stimaţi guvernanţi români, aşa cum aţi ştiut să vă împăunaţi cu balanţa valutară susţinută de românii de afară, trebuie să acceptaţi, trebuie să acceptăm, că suntem obligaţi să şi plătim pentru faptele penale ale unora dintre ei. Asta înseamnă forţe poliţieneşti speciale din România care să colaboreze curent cu poliţia italiană. Înseamnă o bază de date comună, în care să se afle toţi inşii cu antecedente care pleacă din România în Italia şi invers. Înseamnă echipe mixte de intervenţie în cazurile grave. De asemenea, dincolo de reglementările europene, cred că nu putem refuza Italiei, ţară cu care avem o relaţie deosebită, întemniţarea în România a unora dintre făptuitori. Dacă e nevoie pentru asta de puşcării noi, să alocăm bani de la buget pentru ele.

La rândul lor, autorităţile italiene trebuie să recunoască incapacitatea de a controla atât fenomenul infracţional românesc, cât şi agresiunile antiromâneşti din peninsulă. Sunt datoare nu numai faţă de cetăţenii italieni, dar şi faţă de românii care muncind cinstit măresc PIB-ul Italiei de ani de zile, să prindă şi să pedepsească vinovaţii, dar şi să protejeze nevinovaţii.

Iar noi, românii din România, încă stăpâniţi de furia care ne-a cuprins când am auzit cum a fost ucis Marian Cozma în Ungaria, să încercăm să înţelegem ce simt italienii când le e violată o fată de 14 ani.

Citește și: