Cristian Tudor POPESCU
Cristian Tudor POPESCU
16393 vizualizări 4 oct 2011

Solaris şi Odiseea spaţială 2001 - primele cadre din Melancholia lui Lars von Trier evocă aceste filme aparţinând unui cinema planetar, cum nu se mai face de mult. Să vorbeşti despre destinul omenirii contemporane azi, când filmele pendulează între proiecţii supertech futuriste, reconstituiri fastuoase ale trecutului şi naveta hiperrealistă pat-bucătărie, înseamnă să rişti ridicolul şi căderea. Şi totuşi, von Trier reia Sacrificiul tarkovskian de acolo de unde l-a lăsat marele rus şi îl rescrie, nici mai mult, nici mai puţin, în cheie nazistă absolută.

"Îl înţeleg pe Hitler. Se poate spune că sunt nazist". Pe un regizor de film care face asemenea declaraţii de presă îl poţi bănui nu în primul rând de nazism, dar de histrionism, de poză, de bâlcism dornic să şocheze. Un film făcut de un asemenea ipochimen kitsch ţi-l imaginezi ca pe o corcitură între Patimile lui Gizăs Gibson şi Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu.

Şi totuşi, Lars von Trier n-a făcut doar o glumă provocatoare când şi-a asumat nazismul. Aşa se explică splendoarea uneori narcotică a Melancoliei, suflul ei suprauman, empatia cu Moartea, seninul din mijlocul arderii de tot. Hitler i-a băgat pe evrei în cuptoare deoarece considera această rasă Răul absolut, care trebuie stârpit. Viziunea artistică a lui von Trier presupune că întreaga rasă umană merită să dispară. Evreii lui von Trier sunt oamenii, toţi oamenii.

Pământul nu e altceva decât Răul. Faptul că pe el există şi cai, şi păsări, şi oameni care n-ar face rău nimănui, nu îl salvează. Melancholia e un imens cuptor albastru al unui Auschwitz în care Terra arde de vie.

Iar vestitoarea Apocalipsei e o femeie. Nu un bărbat. Bărbatul, care mai e şi om de ştiinţă, aparţine sexului laş, se sinucide de frica Melancholiei. Von Trier o pune pe Justine (extraordinara Kirsten Dunst) să ardă calmă în flăcările planetei ucigaşe, fără a încerca să scape, aşa cum celălalt mare danez, Dreyer, arunca pe rug o Ioană d'Arc chilugă şi mută.

Spre deosebire însă de Ioana, Justine nu are Dumnezeu. Ea vrea să-şi trăiască moartea cu conştiinţa nefiinţei care o aşteaptă, ceilalţi n-au decât să-şi moară moartea, chirciţi de spaimă sau agăţându-se de lumea de apoi.

Justine era lovită de Melancholie cu mult înainte de impactul sideral. Ea resimţea acut grotescul şi inutilitatea zbaterii în lumea năucă de zi cu zi a acestui început de mileniu, artificialitatea vieţii, minciuna colectivă, setea sălbatică de putere şi posesie a celor din jur, neputinţa de a-ţi mai mişca picioarele şi mâinile, lehamitea de a mai respira. Apropierea Melancholiei, sesizabilă pe cer cu ajutorul unei sârme îndoite circular şi unui băţ sprijinit pe inimă, excepţională idee vizuală a lui Lars von Trier, îi aduce pe chip un zâmbet rece, al celei care ştie. Nu are de gând să se sacrifice pentru a salva lumea, ca eroul lui Tarkovski, ea va fi doar priveghetoarea, şi nu privighetoarea, ultimul animal psihopomp al sfârşitului lumii.

Omul există singur în Univers, fără extratereştri şi fără Dumnezeu, există întru Rău şi nu pentru multă vreme. Asta ne spune von Trier, mai limpede şi mai teribil decât în Antichrist. Are dreptul s-o facă. Mai ales când ultima imagine a filmului, una dintre cele mai puternice din istoria cinematografului, adună două femei şi un băieţel sub acoperământul protector al unei piramide construite pe un deal din câteva beţe subţiri, în vreme ce robii puterii lumeşti vor muri în superbunkerele lor subpământene, la fel de inutile în faţa colosalei roţi de camion cereşti care striveşte Pământul.

Finalul transformă Apocalipsa necreştinului nazist absolut Lars von Trier într-o Apocatastază, viziune creştină a revenirii tuturor lucrurilor şi fiinţelor, bune sau rele, la formele lor originare, din care prea multă vreme au fost tulburate.

Numai aşa, totul poate fi luat de la început. Altfel.

Citește și: