Sorina Ionaşc
Sorina Ionaşc
10437 vizualizări 24 iul 2014

În Parlament există aproape 100 de grupuri de prietenie cu diferite ţări, de la Spania, Rusia şi Franţa până la Quatar, Peru şi Ecuador. Deputaţii şi senatorii se înscriu de bunăvoie în aceste grupuri, al căror rol este întărirea relaţiilor cu respectiva ţară. Astfel, cel puţin teoretic, parlamentarii dintr-un anumit grup de prietenie ar trebui să aibă întâlniri între ei, în primul rând, şi apoi să aibă discuţii constructive cu omologii lor din ţările cu care s-au împrietenit. Ce credeţi că se întâmplă, în realitate, cu aceste grupuri de prietenie?

Nimic. Eventual o întâlnire odată la patru ani, o vizită gratuită în ţara respectivă, o delegaţie prin ţări exotice şi cam atât. În rest, grupurile de prietenie există doar pe foaie. Şi culmea, nici măcar lor nu le e ruşine să o recunoască.

Nu aş avea nimic împotrivă dacă, măcar atunci când ar fi nevoie de relaţiile lor cu omologii străini, când ar fi nevoie de o poziţie fermă din partea statului român, un anumit grup de prietenie să-şi arate importanţa. Sau măcar existenţa. Şi, când ţi-e lumea mai dragă şi speri la o reacţie măcar din partea lor, fix atunci te loveşti de acei parlamentari care şi-au pierdut busola, care se întreabă singuri, aproape retoric, de ce s-or fi înscris ei în acel grup.

De exemplu, când au fost protestele din Ucraina, adică undeva aproape de curtea noastră, o situaţie delicată şi pentru România, deputaţii şi senatorii amici cu ruşii şi ucrainenii s-au trezit ca picaţi de pe Lună. „Eu nu am nicio relaţie cu parlamentari ruşi”, recunoştea, atunci, un senator. Un altul, mai umil, mărturisea că el nici măcar nu şi-a dorit să facă parte din acel grup, dar că „era un loc liber”. De parcă ar exista un tabel şi fiecare căsuţă trebuie completată, chiar şi la nimereală.

Aceeaşi situaţie a fost şi când România a fost făcută sac de box de către Marea Britanie şi Franţa, în care au lovit mai bine de un an de zile, fără ca niciun parlamentar român împrietenit cu ei să nu sară în apărarea propriei ţări. Păi, dacă nici atunci nu era nevoie ca acel grup de prietenie să aibă o poziţie, să facă ceva ca să îmbunătăţească, să apere imaginea României, atunci când? Şi fix atunci mă luminează un alt senator: “Ce grup, care grup, e doar de formă, că ăla e afişat doar aşa, pe site...”.

Acum, în contextul tragediei aviatice din Ucraina, în care şi-au pierdut viaţa aproape 300 de civili nevinovaţi, aceiaşi deputaţi şi senatori, mai debusolaţi ca înainte. „Păi ştiţi, sunt la Techirghiol acum...”, se roagă un pesedist de mine să nu-i iau declaraţie. Un altul se scuză că „habar n-are politică externă”.

Şi că să nu se facă de râs până la capăt, izbutesc să scoată două-trei vorbe, parcă trase la indigo. Un soi de „noi ţinem cu toată lumea şi cu niciunul”. Noi nu avem nicio părere, nici nu ne pasă prea mult, ca să fim sinceri, dar dacă tot ne-aţi sunat şi aţi insistat....

Iar marea lor plăcere este să arunce pisica în curtea celorlalte instituţii. De ce s-ar băga ei, când avem un Minister de Externe, nişte ambasadori, un premier şi un preşedinte? De ce ne-am permis să-i deranjăm în vacanţă, când Victor Ponta şi Traian Băsescu deja au spus care este poziţia României?

Şi asta pentru că ei nu înţeleg că România, care stă în ultimele bănci la reuniunile internaţionale, trebuie şi merită trasă la suprafaţă. Dacă noi nu ne facem reclamă, dacă noi singuri nu ne apărăm atunci când suntem atacaţi, dacă noi niciodată nu avem o poziţie fermă de teama că „cine suntem noi să deschidem gura”, atunci cine să o facă? Uneori, aproape că am impresia că ne şi place să fim loviţi, de dragul obişnuinţei. Şi niciodată nu reuşesc să văd o Românie care nu se mai aşază în genunchi, umilă şi resemnată cu statutul de ţară neimportantă.

În rest, când e vorba de politică internă, toţi sunt zmei. La extern e nevoie de puţină inteligenţă şi - vai! - de limbi străine.

Citește și: