Marian SULTĂNOIU
Marian SULTĂNOIU
4199 vizualizări 25 feb 2019

Oprişan pare mereu în refacere după un fault grosolan. Merge greu, te vede greu, prin ochelarii cu multe dioptrii, răspunde greu la întrebările puse, uneori, la cele niciodată adresate. N-are vehemenţa clasei ”zero” din şcoala de progenituri partinice, venite în Kiseleff cu dispensă de la partide eşuate: de-alde Ştefănescu, Vâlcov(escu), Rădulescu… Doar privirea lui piezişă, acompaniată cu tăcerile de aur ale zâmbetelor vagi, nedefinite, născute pe contre-jourul reflexiei ochelarilor în luminile rampei, te fac să-i înţelegi mişcările, şi ele, aproape insesizabile: de şarpe al casei, surprins la siestă.

Marian Oprişan este, dacă vreţi, casa de valori (sau de non-valori) ale partidului.

Ştiţi - nu mă îndoiesc, ce înseamnă asta: într-o casă de valori, dincolo de cash, mai există bilete la ordin, bilete de şantaj, bilete de cerere (gen biletul galben/roz/mov al lui Tăriceanu pentru Băse), vechi inele de logodnă, diverse stenograme, puse pe hârtie de fiecare liniuţă a multiplelor state paralele.

Liniştea în faţa bonomiei lui Oprişan seamnă, forever, cu liniştea brotacului în faţa cătării din privirea şarpelui cu clopoţei: auzi limbile bătând, la vecernie, mereu, doar din interior.

Când îl ai pe Marian Oprişan, mai ai, încă, un oarecare spaţiu de manevră; când nu-l mai ai, nu-l mai ai…

Vă mai amintiţi când v-a muşcat ultima oară un câine credincios domeniului de apărat? Ei, dacă da, atunci nu se poate să fi uitat cum a decurs dejunul: prima oară latră ăla mic din haită, se apropie, se retrage, te amuşinează, iar latră. Îi întorci spatele şi iar se apropie de tine, talonându-te, urmărindu-te, atacându-te, ezitant, pe la spete: stârpitura latră subţire, piţigăiat, enervant, cu sughiţuri - aproape că ţi-e ruşine să-l iei în seamă. Ăla mare, şeful haitei, cum s-ar spune, e liniştit: te fixează cu o anume ironie (dacă ştii s-o citeşti); cu un zâmbet interior (dacă ai apucat să vezi cum arată un câine mare, pe interior - de la cerul gurii, la sufletul lui cătrănit, de câine credincios, şi tot tacâmul). Te lasă, te lasă - aproape că-l crezi prost de-a binelea, inofensiv, papleaca cartierului - şi, când te aştepţi cel mai puţin, te înhaţă şi nu-ţi mai dă drumul până chemi sectoristul.

Aşa şi cu Oprişan: pare calm, liniştit, bonom, plesirist, sictirit - eu, unul, m-am întrebat tot timpul (şi când îl vedeam, şi când îi vorbeam, şi când îmi vorbea), ”la ce dracu’ se gândeşte ăsta, dom’le, tot timpul-tot timpul, când îl întrebi de sănătate şi el se face că nu se gândeşte la nimic?!”.

Individul (şi o spun cu o anume simpatie, din colecţia mea de simpatii faţă de baronii pesedişti ai politicii: de la Hrebenciuc, la Cozmâncă, şi de la Nicuşor Constantinescu la Bunea Stancu, politicieni cu ”pedigree”, cu aură, cu carismă) a stat de mic în umbra baronilor-seniori: a învăţat când să se gudure, când să latre, când să tacă şi, evident, când să muşte.

Omul n-a vrut, niciodată, de la partid, mai mult decât a avut nevoie ca să-i fie bine; ca să huzurească în fieful lui de la Vrancea. Pentru legătura cu protipendada de partid, şi-a trimis căţeii să latre ei şi să-i care osânza în fief.

Dacă eşti deştept şi-i dai lui Oprişan câtă vitamina D îţi cere - şi Oprişan nu e prea nevitaminizat - eşti salvat. Dar dacă nu, şi ţi se pare simplu să-l faci din vorbe, eşti - ca să spun aşa - mâncat. I-ai stârpit căţeii guvernamentali, care-l ţineau pe firul scurt cu simpatica Dăncilă, ţi-ai autopus rahat pe clanţă: vezi ”cazul Dragnea”.

N-a apucat să-l instaleze pe Cuc la Transporturi, că Oprişan şi-a şi ieşit din minţi: ”Mai face şi el, din când în când, pe stăpânul partidului,” a spus baronul de la Vrancea despre fostul baron de Teleorman.

Şi, nesatisfăcut, astăzi a lovit din nou.

Întrebat fiind despre OUG-ul lui Toader pe Justiţie, Oprişan a mai tras o liniuţă paralelă cu a lui Dragnea: ”Eu cred că această ordonanţă trebuie pusă în nota constituţională şi legală, iar eu cred că secţia pentru anchetarea magistraţilor trebuie să rămână componentă a Ministerului Public şi să fie sub jurisdicţia evident a procurorului general, ca să poată exista control ierarhic în baza prevederilor constituţionale.(…) Toate secţiile din România trebuie să fie sub Ministerul Public, sub procurorul general”, a spus Oprişan, prea uns cu alifiile revanşelor de partid.

O secţie, de capul ei, instrumentează dosare de duşmani, indiferent de culoarea politică a acestora. Iar Oprişan a învăţat cum se mănânca politica de partid întinsă pe tot felul de aluaturi… Şi în patidul acesta s-au (a)luat multe, de-a lungul istoriei.

Şi, cum spuneam: cât îl ai pe Oprişan, e bine să-l ţii aproape, că, dacă n-o faci, e pe riscul tău.

 

Citește și: