Marian SULTĂNOIU
Marian SULTĂNOIU
3249 vizualizări 26 sep 2018

Mă apropii apoi, aşa, dezbrăcat de mine şi de lume şi de supărări, de strană, cu ochii trecând, printr-un abur, de la un sfânt la altul. ”Du-te să te miruieşte şi tu!”, îmi spune un naş al meu, un tip pe cinste, ale cărui îndemnuri le urmez şi azi, la vârsta mea, chit că uneori îmi par prea mult.

Aşa că mă îndrept către altar şi mă orândui la o ”coadă” potrivită, la miruit. Mă gândesc, în drumul încet către preotul cu crucea frumos mirositoare a mir  -  gândindu-mă atunci că una este să te miruiască părintele, cu harul lui, Dumnezeiesc, neîndoielnic şi alta să te miruieşti, singur, cu nevrednicu-ţi ”har”, pe care-ţi închipui că-l mai ai, odată ce te-ai acceptat amestecat în viermuiala politică, acolo unde, mai ales, uiţi, mai repede decât să-ţi aminteşti, de bunul Dumnezeu, (afară de clipele în care simţi, uneori, junghiuri neaşteptate-n piept) - că va trebui, într-un fel sau altul, aşa cum încerc mereu, fără să reuşesc, să evit a-i săruta mâna părintelui.

Cu asta nu mă obişnuiesc, mai ales după ce mi-am sfinţit buzele atinse de ţurloaiele, aproape descărnate, ale Mântuitorului, răstignit pe cruce. Mereu mi se pare un sacrilegiu.

Şi, totuşi, înaintez, odată cu coada, spre părinte.

E tânăr. E chipeş. Are părul negru, bine aranjat şi trăsături ferme, unghiulare, ascuţite, fără a fi, el, slab. Îi stă bine în haina preoţească. Şi, biruind din tot acel negru - haină şi păr - faţa îi răsare surprinzător de luminoasă.

Realizez, cu o strângere imediată de inimă că, în fapt, caut ”scuze” ca să-i sărut mâna - ”cum face toată lumea”, vorba bunică-mii - şi ea tânără, cu pielea albă, acoperită, în jos, spre încheietură, de o umbră de păr, negru şi el.

Ajung, în sfârşit, în faţa omului lui Dumnezeu, simt, o clipă, răceala mirului pe frunte, îi aud şoapta sfinţită, murmurul rugii către Dumnezeu, simt iar mirosul acela tare, adânc, de mir şi, ca de obicei, cedez, apropiindu-mi faţa de mâna purtătoare de har, aproape atingând-o.

Şi, deodată, cu o mişcare de prestidigitator, omul lui Dumnezeu, fără a-şi mai lăsa mâna la sărutat, cu gând către Iisus, scoate din buzunarul sutanei şi-mi întinde, aproape neverosimil, un pliant pe care scrie, mare şi urât: ”Mergi la referendum!”.

Trăiesc o clipă de suprapunere a realităţii nefireşti peste sfârşitul unui vis frumos, în negura de ora cinci a dimineţii. Îmi simt fruntea rece şi oarecum cleioasă, ca o urmă de scuipat vechi. Dau să mă şterg, cu dosul palmei, instinctiv, fără revanşă şi fără nemulţumirea prostului păcălit.

Îi întâlnesc privirea, o secundă, şi el pe a mea. Şi o lumină care i se stinge-n ochi, o fracţiune de secundă, ca o scuză nespusă, ca o îngânare, ca o înfrângere.

Îşi retrage mâna, odată cu pliantul de promovare a politicii, odios de cinică.

După o clipă de înţepenire a desprinderii de vis, o iau la stânga, trec, încet, pe lângă lumină tremurătoare a unui şir de lumânări şi mă opresc abia afară, în uşa înaltă a bisericii, cu ochii descărnaţi de lumina soarelui.

În drumul către cimitir, Dumnezeu mi-a oblojit rana minţii şi am uitat de toată tărăşenia.

Până ieri, când am văzut acea neverosimilă ”conferinţă politică”, neruşinată, ţinută într-o biserică din Prahova, unde, la o masă întinsă în faţa altarului, politicienii organizatori de referendum stau cu spatele la Dumnezeu, în numele căruia vorbesc, ca să se aşeze, chipurile, cu faţa la creştinii aducători de voturi, convocaţi în naosul bisericii…

 

Citește și: