Marian SULTĂNOIU
Marian SULTĂNOIU
2318 vizualizări 23 dec 2018

Şi s-a făcut lumina zilei de 23 decembrie, prima a libertăţilor noastre isterice.

Întâi aud zumzetul aerului în jurul urechilor mele, medii şi ameţite. Tac, tac, tac!! Îmi sună în cap o percuţie metalică, perversă, de AKM, trasă foc cu foc, agasant, insinuant, ca un rânjet de sectorist pervers, căruia-i curg balele printre dinţii îngălbeniţi de tutun acru, peste gingii, şi mai jos, prin cutele colţului gurii, spre barbă, de bucuria sughiţată, când îţi dă dosuri de palmă, peste gură, pentru că i-ai arătat scula, când te-a prins fumând, la colţul străzii, înainte să fi împlinit cei 13 ani cu ghinion…

”Bă, futu-ţi găozu’ mă-tii, de puşti cordit. De unde ai tu, mă, bani de ţigări, limbricule?!” ”De aici,” zic, ca un frate al câinelui pavlovian, răspunzând instinctiv, violent la violenţă şi-i arăt şliţul pantalonilor roşi, de doc, şcolăreşti.

Şi atunci îi simt acut oasele, falangele degetelor lui, sfârşite, nefiresc de iute, în unghii colţuroase, cu dolie neagră, peste faţă. ”D-aici?! D-aicea, mă, futu-ţi maţele mă-tii de vierme-mpuţit?!” zice, şi-mi holbează în carne galbenul ochilor lui icterici, cu vinişoare roşii, întortocheate. ”D-aici, ai?!” zice iar, ţinându-mă cu o mână de păr şi cu ailaltă, lovindu-mă, ritmic, peste faţă: tac, tac, tac. Ca un AKM revoluţionar, avant la lettre.

E prima dimineaţă de după. Casc, mari, ochii în tavan. Fug dungi negre, de la stânga la dreapta şi imagini gri se descompun în roiuri de puncte pe pereţi.

Nu mai ştiu, în amănunt, toate lucrurile întâmplate noaptea trecută, afară de fuga cocoşată, printre tancurile cu miros tare, de grund, amestecat cu vapori încinşi de motorină arsă, aliniate în faţa clădirii CC-ului şi alte câteva faze.

Frate-meu îmi stă atât de aproape, încât ni se-ncurcă umbrele peste pietre, în lumina lunii. Nu mai ştim care, a cui e.

Nişte mizerii de gloanţe şfichiuesc granitul rece din caldarâm, pe lângă picioarele noastre, deja moi. Iar eu, cu creierul îngălat de frică, încerc să le traduc, paranoic, acustica, pentru stomacul meu profund şi vibrant: ”schiuu”, ”fchiuu”, ”ţiuuu” sau aşa ceva.

Până să desfac în silabe sunetul morţii ricoşate din piatra cubică, aud vaiete, un geamăt lung, o înjurătură înăbuşită. Mă uit repede în jur, să nu scap prima moarte importantă din istoria viitoare. Straniu e că nu văd pe nimeni murind, prăbuşindu-se, zvâcnind. Doar gemete.

De la balconul fostului Comitet Central nu mai vorbeşte nimeni.

Când am ieşit din casă, la TVR vorbea un individ pe care nu-l distingeam prea bine, în întuneric, dar de care auzisem la Europa Liberă în zilele din urmă - Ion Iliescu. Bătea câmpii despre ţară, despre popor, despre societate. Şi, deodată, zice: ”Să nu întinăm idealurile socialismului!”. ”Poftim?!” zic, şi mă ridic fără comandă din fotoliu.

Nu puteam să cred că, după o zi de beţie naţională cu singurul alcool încă disponibil în magazinele României ceauşiste, şampania, după o zi în care bulevardele păreau îmbuteliate în sticle (goale) de spumant Zarea, înfăşurate în drapele şi ciozvârte din portretele Ceauşeştilor, trepidând - ca un praf unsuros jucând pe burduful demolator al picamerului - în ritmul scandărilor unanime ”Jos comunismul!”, ”Jos comunismul!”, ”Jos comunismul!”, ”Jos…”, vine un sonat şi strigă de la balconul fostului CC ”Să nu întinăm idealurile socialismului!”

Şi ies cu frate-meu din casă, în fugă, o luăm pe jos, spre Centru, pe la Casa Scânteii şi-l înjurăm pe om, fără odihnă.

Sub pulpana mantalei de piatră a lui Lenin, câţiva băieţi împart o foaie de presă cu tricolor pe frontispiciu: ”Ia Primul Ziar al României Libere!!”, ”Ia Primul Ziar…”

Îl luăm fără să ne oprim şi mergem întins, spre Iliescu.

În faţa clădirii TVR, câţiva români se întăresc pe rugul unor cauciucuri de autobuz. Nu par, neapărat, neliniştiţi - doar nerăbdători, aţâţaţi:

- Veniţi dinspre Casa Scânteii?!

- Da!

- Aţi văzut tancurile?!

- Nu, ce tancuri?!

- Cică vin tancuri de la Ploieşti... 

Aud zgomote în cap şi mă uit înapoi din trei în trei paşi: nimic!

Prindem un autobuz în dreptul străzii Pangratti şi, în 10 minute, suntem faţa cădirii Comitetului Central. Mergem pe lângă pereţi. Mirosul de mâncare abureşte, încă, prin ferestrele sparte ale demisolului.

Balconul CC, de unde vorbise apărătorul socialismului, e gol. S-a golit fără vreo ameninţare reală. Nu se vede nici un semn de glonţ. În schimb, dinspre balcon se trage, nebuneşte, spre Muzeul Naţional de Artă. Ferestrele ard precum cercurile incandescente ale Circului de Stat - în reprezentaţie de gală - prin care aştepţi să sară acrobaţi.

Ne furişăm către intrare. Uşile de sticlă ale Comitetului Central transpiră abundent. Înăuntru, sute, dacă nu mii de oameni, par împietriţi în istorie. Batem în geam: cu pumnii, cu palmele, cu picioarele. ”Deschideţi!”, ”Deschideţi!”, strigăm vreo 30 de români rămaşi la uşa evenimentelor primordiale.

După un timp, cineva se apropie de uşi…

Gândul vă propune o imagine completă a Revoluţiei din Decembrie 1989. O radiografie a ultimului deceniu al comunismului în România şi o reconstituire a ultimelor sale zile. Vă prezintă evenimentele aşa cum au fost surprinse pe peliculă, dar mai ales cum au fost văzute şi trăite de cei care ieşit  în stradă, care şi-au pierdut părinţii, copiii sau prietenii în lupta pentru libertate, precum şi de personajele cheie care au marcat, ulterior, destinul primilor ani de democraţie. Citiţi pe revolutions.ro, ce s-a întâmplat în fiecare zi a Revoluţiei din Decembrie 1989.

 

Citește și: