Marian SULTĂNOIU
Marian SULTĂNOIU
2061 vizualizări 24 dec 2018

...Ne furişăm către intrarea Comitetului Central. Uşile de sticlă transpiră abundent. Înăuntru, sute, dacă nu mii de oameni, par împietriţi în istorie. Batem în geam: cu pumnii, cu palmele, cu picioarele. ”Deschideţi!”, ”Deschideţi!”, strigăm vreo 30 de români rămaşi la uşa evenimentelor primordiale.

La scurt timp, cineva se apropie de uşi…

Îi vedem chipul fără să-i distingem trăsăturile, prin zoaiele aburului condensat, prelins pe sticla rece a uşii. Şi masca feţii i se desface, se alungeşte în laterale, curge din trăsături ca dintr-un jeleu uitat la soare, după cum arată prin lentilele picăturilor soioase.

Se aude un zgomot sec şi figura individului apare în uşă.

”Ce e, bă? Ce vreţi?!” ne întreabă, arogant, masca de jeleu.

”Să intrăm!” îi răspundem cu gustul ăla coclit, din gură - un amestec de fum, mestecat ca o gumă cu surprize şi altceva, ce ar fi putut fi, cândva, o ”tinctură” de praf de puşcă.

”Da’ cine puii mei sunteţi, mă, ca să vreţi să intraţi, şi voi…?!” întreabă iar jeleul, plin de arţag.

”Suntem mă-ta şi stăm în stradă, la Inter, din 21, după masă! E bine aşa?! Că, oricum, faţa ta n-am mai văzut-o până azi!” îi zic scrufulosului la datorie, care devine, instant, surprins.

Mă sfredeleşte cu o privire cât o văgăună şi dă să-nchidă. Proptim vreo trei picioare în cadrul de metal. Îl împingem, în interior, odată cu uşa grea, intrăm în CC şi urcăm puţinele trepte din primul hol, acoperite cu un covor gros, roşu, îmbinat într-o zloată gri, cu urme de paşi afundaţi în rahat.

Miroase pestilenţial: a sudoare stătută, veche, groasă, a urină - şi, mă uit, instinctiv, pe pereţi, ca să văd urma pişatului de ”revoluţionar” incontinent - de un soi de mucegai, totul afumat în damf de tutun mucegăit şi garnisit cu aburul de mâncare pe care deja îl simţisem, emanat, în exterior, prin ferestrele sparte ale demisolului.

Îmi simt stomacul în gât şi nevoia să borăsc. Dar nu e timp.

Trecem de al doilea rând de uşi, iar putoare devine aproape materială, vâscoasă - ţi se lipeşte de nas, pe dinăuntru. Un zid de lume blochează accesul pe treptele care duc la primul etaj, spre birourile Ceauşeştilor.

Urcăm greu, împingând în peretele de spinări asudate - ca într-un meleu, dintr-un meci, pe Parcul Copilului: icnetele şi gâfâielile îmi intră în urechi, în nas, pe gât; intră în mine, încleştându-mi, involuntar, degetele în bumbacul tricourilor, în carnea băieţilor - ”Împinge!”, ”Împinge!”, ”Împinge!”, aud acum, ca şi atunci, necontenit, ”Împinge!” ”Împing, în p---a mea, împing!” răspund în răstimpuri, ca şi când asta ar mai fi interesat pe cineva.

La fel ca în 21 decembrie, seara, în baricadă, când nimeni nu mai avea stăvilarul lui trupesc, când toţi eram, acolo, o masă de corpuri fără limită individuală şi toată lumea împingea în spatele celui din faţă - de frică, de emoţie, dintr-un curaj de om diliu - căruia nu-i vedeai figura, ochii, gura, pomeţii, îi simţeai doar părul ud, mirosul gecii, căldura focului din stânga, care, tocmai mistuia o dubă de pe capota căreia urlase, atunci, unul, zeci de minute: ”Fără violenţă!”, ”Fără violenţă!”, ”Nu trageţi!”, ”Nu trageţi!”.

Sus, în CC, la primul etaj, nu te puteai apropia de uşi. Inevitabil, apărea cineva care te împingea înapoi: ”Alo, alo, unde vă duceţi?!” ”Înăuntru”, zic. ”Înăuntru se lucrează!” răspund, important, cerberii îmbălsămaţi în miros de rahat.

Şi iar ne împing, ”din mână în mână”, până jos, la intrare şi de acolo, afară, dincolo de uşile aburite. ”Gata, bă, acasă! Că s-a-mpărţit puterea. Voi aţi apucat doar ultimul rând de muie!!” ne strigă un român, coclit deja în focul revoluţiilor.

Afară, canonada continua. Ferestrele Muzeului ard în draci, iar focul a urcat violent spre acoperiş. ”Nu trageţi!”, ”Nu trageţi”, ţipa o voce, în boxe, ca un laitmotiv.

Cunoşteam vocea şi parcă n-o cunoşteam. Era, şi parcă nu era a lui Caramitru. Ca într-un coşmar în care vocile te caută să ţi se arate, să-şi arate feţele, iar tu zaci, îmbălsămat într-un cavou de vată: până să defineşti cuvinte, se întâmplă ceva nou în visul tău şi tu nu mai apuci să înţelegi nimic, nimic…

Caramitru?! Ce dracu să caute Caramitru la CC? Mă întreb jalnic de prost. (Constatarea acesta este una ulterioară, survenită, odată cu înregistrarea crizei de isterie prefăcută, la tv, a tandemului Caramitru-Dinescu…)

Ne furişăm iar printre tancuri, în dreapta, pe sub flăcările care devorează faţada Bibliotecii Universitare, apoi prin faţă, pe la Cina, în jos, pe Victoriei, până după Salonul Spaniol şi, când să coborâm spre Luterană, ca s-o luăm la stânga, pe la Sfântul Iosif, spre Berthelot, să ieşim la Radio, explodează o rafală de mitralieră. Spulberă zidul clădirii, iar noi abia dacă apucăm să ne ascundem după un colţ.

În faţa noastră, un bărbat, descumpănit, dezechilibrat, se reazemă de vitrină.

”Un fleac…” zic şi nu apuc să bravez până la capăt, cu replica asta imbecilă, că o altă rafală, şi mai aproape, zdrobeşte încă o halcă de zid.

Prin praf, se decupează în lumina chioară a străzii, lipite de vitrine, câteva siluete, care încearcă să se protejeze.

”L-au împuşcat,” şopteşte frate-meu. ”Bre, ai murit? Te-au rănit?!” strigă spre omul proptit, inert, în zid. ”Nu, nu!”, răspunde el tremurat. ”Staţi acolo! Trag unii din balconul de vizavi. Nu ieşiţi. Încerc să scap,” zice şi, până să ne dumirim, o rupe la fugă prin mijlocul străzii.

Aşteptăm o clipă şi evadăm după el, reuşind să traversăm Calea Victoriei. Alergăm mai departe, fără oprire, pe Nuferilor (ulterior Berthelot), pe Popa Tatu şi, când s-o apucăm pe Temişana, ca să ieşim la Radio, halt!!

Tancurile erau deja în dispozitiv şi, în ciuda îndemnurilor televizate de a merge ”să apărăm Radioul”, accesul civililor în interior devenise imposibil.

”Îndepărtaţi-vă de clădire!” ”Îndepărtaţi-vă, acum, de clădire!” ne atenţionează o portavoce. ”Dacă nu vă conformaţi, riscaţi să fiţi împuşcaţi,” vine altă somaţie.

Ne întoarcem pe Popa Tatu, apoi, o luăm prin Piaţa Matache, spre Calea Griviţei. La intersecţia cu strada Buzeşti, se aud focuri intermitente, acompaniate de schelălăitul unei târle de câini, distruşi de groază. Ocolim orice abur de lumină, încercând să ne orientăm prin beznă, spre locuri mai puţin periculoase.

E aproape două dimineaţa, e frig, iar frica ne chinuie până la senzaţia de greaţă.

Ceauşescu pare că n-are de gând să cedeze şi mă gândesc la câte urme am lăsat, prin revoluţie.

A dracului revoluţie…

Gândul vă propune o imagine completă a Revoluţiei din Decembrie 1989. O radiografie a ultimului deceniu al comunismului în România şi o reconstituire a ultimelor sale zile. Vă prezintă evenimentele aşa cum au fost surprinse pe peliculă, dar mai ales cum au fost văzute şi trăite de cei care ieşit  în stradă, care şi-au pierdut părinţii, copiii sau prietenii în lupta pentru libertate, precum şi de personajele cheie care au marcat, ulterior, destinul primilor ani de democraţie. Citiţi pe revolutions.ro, ce s-a întâmplat în fiecare zi a Revoluţiei din Decembrie 1989.

 

Citește și: