Marian SULTĂNOIU
Marian SULTĂNOIU
2512 vizualizări 15 ian 2019

Acum, n-am pretenţia ca toată lumea să se ştie cu Eminescu. Să se cunoască cu el… Eu, da, care am copilărit, până târziu, în zona Gării de Nord, cu putoarea zoaielor Pieţei Matache în nas, împinse dimineaţa pe rigolă, spre canale, peste drum de ”ţigănia” din Popa Tatu, în cel mai al dracului comunism, am avut un pic de noroc.

Pe timpul ăla, pe Griviţa - cam pe unde şi-au făcut, azi, Udrea şi Cocoş vreo două hoteluri mai mici, iar pe terenul alăturat, ăla mare (cică, tot al lor), nişte neni cu mulţi bani (petrodolari, înţeleg) au ridicat un palat de fier şi sticlă, pe locul fostelor cinematografe Feroviarul şi Buzeşti - pe colţ, erau nişte case mari, boiereşti, naţionalizate. Unii spuneau că ar fi fost din casele Miţei Biciclista, alţii că nu. Mă rog, nici nu mai contează.

Ce contează, de fapt, este că, după ce treceai de casa asta (în care s-a deschis, pe urmă, la parter, o librărie care m-a mâncat de bani mai vorace decât lupii cei flămânzi), odată intrat pe strada Buzeşti, făcându-ţi loc pe trotuarul îngust, înghesuit între zidurile coclit-coşcovite ale caselor vechi şi vagonul tramvaiul, care venea, repetat, dinspre ”Virgiliu” şi mergea, urlând/scrâşnind, spre 1 Mai, treceai de Hotel Marna şi ajungeai în dreptul unei uşi mărunte şi misterioase. Mai departe, câteva prăvălii vechi, într-una din ele apărând, mai târziu, un expres împuţit care duhnea greu a ulei ars, a cârnaţi alteraţi, perpeliţi la repezeală într-o tigaie de tablă, cu ceapă multă, ca să facă fum şi să acopere împuţiciunea.

Lângă uşa expresului de mai târziu, mobilat cu trei-patru mese învelite cu pânză pestriţă, arsă de ţigară ca un obraz cu bube de vărsat, stătea, mai mereu închisă, uşa misterioasă. Dădea într-o scară întunecoasă.

Cam între uşile-astea două stătea, într-o zi, rezemat de perete, primul individ - unul între două vârste, cu ochelari şi cu o pălărie ponosită, de chefliu - pe care l-am auzit vorbind despre poetul naţional:

- Uite-aici a stat Eminescu, zice şi-i arată consoartei uşa, cu o mişcare scurtă, din cap.

- Care Eminescu? întreabă femeia, cu voce joasă şi privire neclară.

- Eminescu, poetu’, Mimi, ce Dumnezeu? Cică a stat aici, cu Veronica. Aşa zice lumea…

Tot mai neclară, femeia ezită câteva secunde, apoi îşi apropie faţa de umărul bărbatului:

- Şi l-au luat?!

- Cine să-l ia?!

- Adică, dacă l-au ridicat!? şopteşte femeia, uitându-se, curcumspectă, împrejur.

- Cine să-l ridice, nebuno, că omu’ e mort de mult! i se ridică chefliului aburul spre cap.

- Ei, gata, Titele, nu ţipa, ca un descreierat! Am întrebat şi eu, că ştiu că eşti dus şi umbli cu tot felul de oameni răi de gură. Ce vrei să păţeşti? Nu-i vezi p-ăştia că-s cu ochii pe noi?!”

Ei, şi, din ziua aia, Eminescu şi Veronica au devenit, pentru mine - care tocmai începusem să ”buchisesc” literatura ”mare” pe cărţile Colecţiei ”celor 15 lei”, descoperite în podul casei din Crângaşi - cele mai misterioase şi interesante persoane/personaje din lume.

Ani şi ani, până i-am descoperit, cu totul.

Între timp, pe la mijlocul anilor 70, chiar a apărut, lângă uşa cu pricina, o placă memorială pusă pe poziţie - ce să vezi? - chiar cu aprobarea şi pe banii comuniştilor, la cererea insistentă a lui Dumitru Stancu şi Nichita Stănescu. ”În această casă a locuit Mihai Eminescu… în primăvara anului 1882”.

Pe casă a demolat-o, cu tot cu placa schimbată, fostul primar Sorin Oprescu. Parcă ce, el de Eminescu şi de casele în care a locuit poetul naţional se-mpiedica?! Haida de!

La curiozităţi, am auzit că una dintre variantele ”Luceafărului” ar fi fost redactată chiar în clădirea respectivă.

Aşa că, în măsura în care eu însumi aş fi fost întrebat, în locul ministrului actual al Culturii, Daniel Breaz, dacă ştiu vreun vers/mai multe/o poezie, ceva din creaţia lui Eminescu şi ce legătură ar avea acest episod cu un moment sau altul din viaţa mea, i-aş fi istorisit întâmplarea de mai sus, fără aroganţă şi fără fandoseli penibile şi inutile.

Sigur, şi versul ”Cobori în jos, luceafăr blând…” Măcar, ar fi avut un rost şi n-ar mai fi sunat ca nuca-n perete.

Nu se poate ca Eminescu să nu fi făcut parte, într-un fel sau altul, din vieţile noastre, ale tuturor, începând de la copilul neinstruit al mahalalelor Bucureştiului, până la rectorul Universităţii ”1 Decembrie” din Alba Iulia.

P.S. Cât despre ”rostirea” ministrului: ”Mihai Eminescu e cel mai mare poet care l-a dat România”, aş fi putut crede, la limită, că a fost influenţată de emoţia momentului, prin care trecea preopinentul. Se întâmplă. Doar că ministrul a făcut aceeaşi greşeală de trei ori, doar ieri. Iar astăzi, a luat-o de la capăt.

Ce să zic… Aşa sunt pesediştii ăştia: nu cedează niciodată.

 

Citește și: