Marian SULTĂNOIU
Marian SULTĂNOIU
2526 vizualizări 24 feb 2019

Da, îmi asum această latură a caracterului meu - bun sau rău - format la şcoala generală a mijlocului anilor '60. O şcoală luminoasă, nou construită în acei ani, care încă mirosea a proaspăt-zugrăvit, a lac de lemn, dat pe pupitrele cu faţă de melamină bej - pe care, ulterior, aveam să scriem toate prostiile din lume - a clor şi a parfum de ”lavandă fină”, cu care ”se dădeau” tovarăşele învăţătoare.

Aveam să mă bucur de toate astea, în neştiinţa mea copilărească, la doar două-trei sute de kilometri de temniţele comuniste, în care mureau oameni, la alte sute de kilometri de gropile comune în care fuseseră aruncate, calde încă, trupurile fără viaţă ale multor personalităţi politice, profesori, preoţi, militari de carieră ai României interbelice, ucise de frustrările şi politicile criminale ale noilor lideri comunişti.

Pe pereţii lungi ai holului, cât aripa unui muzeu de artă - aşa cum mi se păreau atunci - stăteau agăţaţi în cuie toţi ”domnii de seamă” ai istoriei acestei ţări: Decebal, Mircea, Ştefan, Lupu, Cantemir, Vlad, Mihai, Bălcescu. Le învăţasem numele pe de rost, citindu-le zilnic, sub chipurile împietrite.

Îi învăţasem ca pe o poezie, pas cu pas, răsunând în tactul blacheurile bocancilor din piele groasă de porc, trântite pe mozaicul holurilor, iarna. La fiecare pas, un domnitor, la fiecare alt pas, altul: cu bărbi stufoase, cu coroane, cu hlamide, cu plete ondulate.

M-au impresionat aşa de tare, pe mine, unul, ajuns aici din ”mahalaua” Grantului, încât începusem să-i desenez: cu creta pe asfalt, cu creionul pe colile blocului de desen, cu cărbunele pe zidurile policlinicii. La început, strâmbi, ca prin oglinzi de bâlci, apoi mai cu respect, sfârşind prin a-i ”zugrăvi” cu toate trăsăturile lor, întregi şi demne.

Aşa mi-a rămas mie istoria în cap şi în suflet.

Ştiu, o să-mi spuneţi că istoria asta, care mi-a întors minţile pe dos, care m-a manipulat, care mi-a contorsionat sufletul şi capul, nu este aia adevărată, aia corectă, aia a obiectivilor, a profesioniştilor, a alfabetizaţilor în temă.

Că e o manipulare ordinară, comunist-naţionalistă - că, de fapt, Decebal s-a rugat în genunchi de un centurion să nu-i taie capul, că Ştefan a fost un curvar, că Mihai - un aventurier, Bălcescu - un ofticos disperat, care nu mai avea ce pierde.

Şi pentru ca să înţeleg exact cât şi până unde a mers minciuna comunistă în mistificarea istoriei, am învăţat să citesc: dovezi, izvoare, mărturii. Am mers la şcoală, am învăţat/citit istoria… Şi am înţeles, mai ales, că umilinţa naţională este imposibil de suportat într-o viaţă de om corect.

Pentru asta spun că patriotismul - ăla de suflet, nu de faţadă - există în ADN-ul fiecăruia: mai mult sau mai puţin, în funcţie de informaţia genetică, de cultură şi de educaţie.

Că, dacă maghiarii au tot dreptul să-şi apere naţia, românii au şi ei măcar aceleaşi drepturi la a-şi apăra devenirea, başca o Constituţie care trebuie respectată.

Iar dacă nimeni, în România - reprezentant al Puterii sau al Opoziţiei, (cu excepţia lui Traian Băsescu, unul dintre puţinii lideri politici care au reacţionat) - nu va semnala, în limite legale, UDMR-ului, că a sărit calul prin declaraţiile şi anunţurile inadecvate ale liderilor maghiari, în cadrul Congresului Uniunii de la sfârşitul săptămânii trecute - atunci ar trebui să nu mire pe nimeni dacă, până la alegerile din 2020, or să apară cel puţin două partide naţionalist-extremiste, care vor cere cu vehemenţă desfiinţarea formaţiunilor cultural-politice ale maghiarimii din România.

Nimic nu-i îndreptăţeşte pe vecinii noştri de la vest să încerce a minimaliza cultura, civilizaţia, istoria şi existenţa românilor, întemeiaţi pe aceste pământuri, de peste 2000 de ani.

Nu noi i-am găsit pe ei aici, în Europa, la 1000 de ani după Hristos, venind de la hotarele Asiei, ci ei pe noi, când tocmai împlinisem peste o mie de ani de existenţă şi aproape 1000 de Creştinism - apropo de aroganţa spuselor liderului UDMR Kelemen Hunor: „100 de ani în România, 1000 în Transilvania, ne-am folosit de Centenarul românesc ca de o ocazie, am spus cu ce am contribuit, noi, maghiarii, la dezvoltarea ţării, la construcţia ţării în ultimii 100 de ani şi am formulat foarte clar la ce ne aşteptăm de la statul român. Relaţia majoritate - minoritate trebuie să fie soluţionată pe termen lung şi cheia acestei soluţionări este legalizarea autonomiei”.

Eu nu spun că patriotismul trebuie să fie o formă violentă de impunere a adevărului istoric, ci de înţelegere a neştiutelor trecute, a ignoranţei, a intereselor şi de evaluare a adevărurilor. Eu spun că patriotismul/naţionalismul corect, european, civilizat, înseamnă demnitate, conştiinţă şi respect de neam - nu aroganţă şi violenţă vadimistă, crima şi politica gardistă, prosteli, marca Tudose, gen că ”unde flutură steagul, flutură şi ei”. Nu, nimic din toate astea.

Eu spun că patriotism înseamnă să înţelegi toate sensibilităţile celuilalt, să-i cunoşti eroii şi argumentele.

Şi de aici, să înţelegi istoria care, dacă ne-a adus, oamenii de rând, la un loc, ca să ne iertăm, reciproc, (dar să nu uităm) crimele mai marilor noştri, atunci trebuie să facem efortul de a nu genera noi şi noi conflicte şi crime odioase, până la capătul istoriei.

Că ne convine sau nu, istoria adevărată este una singură, iar Transilvania, indiferent câtă frustrare ne-ar produce adevărul istoric, a fost, este şi va fi simbolul devenirii noastre ca naţiune şi popor.

Iar pentru cine n-a aflat sau a uitat istoria meleagurilor, promit să revin cu dovezile acceptate de istorici/istorie în acest sens - dacă, dincolo de orgolii, asta mai însemna ceva.

 

Citește și: