Marian SULTĂNOIU
Marian SULTĂNOIU
2186 vizualizări 4 mar 2019

În toţi aceşti ani, mii de imobile afectate, peste tot în ţară, clădiri care se mai ţin, probabil, în vagi armături din fier-beton/inserturi metalice, din mila lui Dumnezeu - ”ruine” care adăpostesc, încă, familii mai mult sau mai puţin numeroase, mii de părinţi şi mii de copii, condamnaţi la moarte prin cutremur, chiar şi unul mai mic decât cel din ’77 -  continuă să se degradeze sub ochii şi nepăsarea noastră.

Nu au fost toţi cei care au condus ţara, în aceste condiţii - de la preşedinţi, la ultimul politician plătit sau la cel mai slab consilier local - trecându-le prin mâini toţi banii noştri, inconştienţi? N-au fost ei criminal de indiferenţi faţă de românii care i-au ales în funcţii - ca să nu spun criminal de nesimţiţi?!

Ba bine că nu!

Iată ce spune actualul primar general al Capitalei, Gabriela Firea, în anul 30 post-revoluţionar, referindu-se la Bucureşti: ”Peste 20 de ani de nepăsare au săpat încet, dar sigur, iar Bucureştiul s-a degradat până la starea în care se află azi. 351 de clădiri încadrate în clasa I de risc seismic au aşteptat 27 de ani consolidarea, însă doar 20 de imobile au avut noroc, deci nici măcar unul pe an! Mi-am propus ca până în 2020, să se intervină la toate cele 351 de clădiri încadrate în clasa I de risc seismic”.

Şi, potrivit statisticilor, 9000 de oameni trăiesc, încă, sub acoperişurile acestor imobile degradate, în Bucureşti, cetăţeni cărora Gabriela Firea promite să le acorde mai multă atenţie, până în 2020.

De ce abia acum, în al XII-lea ceas, primarul Capitalei e mult mai angajat şi mai însufleţit, în slujba cetăţeanului? Pentru că se apropie alegerile? Pentru că e în competiţie directă cu liderii PSD din Kiseleff?!

De ce nu a ieşit până acum edilul Bucureştilor să-şi strige spaima şi îngrijorările? De ce nu l-a tras de mânecă pe Dragnea, pe Grindeanu, pe Tudose, pe Dăncilă şi pe toţi ceilalţi? De ce nu le-a spus acestor ”orbi” democrat-sociali şi ”gărzilor lor pretoriene” de trepăduşi stafidiţi şi arţăgoşi - tot aşa cum nu le-au spus primarii opoziţiei de astăzi, conductorilor lor de ieri - că mii de români, cel puţin, sunt în pericol iminent de moarte, la fiecare ticăit de ceas şi că unul dintre proiectele cele mai stringente într-o guvernare serioasă şi într-un mandat de primar cinstit este acela de a salva mii de oameni şi nu de a da ţara peste cap, cheltuind banii populaţiei şi ai companiilor plătitoare de taxe?

Au fost atât de necesare legi care să prevadă creşterea nesimţită a salariilor, pensiilor, indemnizaţiilor, forfetarelor şi a altor scurgeri de bani şi bunuri, pentru toţi aleşii neamului, trimişi la Bucureşti ca să reprezinte poporul cel mai sărac din Europa, prin voinţa şi pe banii lui?

Este absolută nevoie să plătească aceşti oameni, din banii lor puţini, de două ori mai mulţi parlamentari trândavi şi clonţoşi decât au cerut prin referendum, iar parlamentarii indiferenţi să-şi sporească veniturile, mereu şi mereu, cu infinită lăcomie (doar ea, singură, fiind necesar a fi taxată)?

A fost mai necesară colecţia de kitsch-uri de pluş, placaje şi carton, întinsă în bătaia vântului şi în miştoul bucureştenilor, pe stâlpii Capitalei, an de an, de Paşti şi de Crăciun, şi degeaba, de Primăria Generală? Sau zecile de concerte şi evenimente organizate pe bulevardele şi în parcurile oraşului, unele complet lipsite de gust şi sens, puse la cale doar pentru ca unii dintre ”cunoscători” să sifoneze sume importante din bani publici?

Au fost toate acestea, şi câte altele, mai importante decât o rapidă şi absolut necesară reabilitare a celor peste 1.000 de imobile degradate, doar în Bucureşti?

Personal, scriam în ”Gândul”, în urmă cu doi ani, într-un comentariu pe temă: ”Îi fac vinovaţi de crimă prin nepăsare pe toţi cei care, având bugetele ţării şi ale oraşelor pe mână, au cheltuit inept şi ticălos, sute de milioane de euro pe nimicuri, în loc să reabiliteze ”imobilele cu bulină”. Pe toţi cei pe care nu i-a interesat şi nu-i interesează cum vibrează aerul, lumina şi praful în jur, după ce cad blocuri în timpul unui cutremur precum cel din 4 martie; cum urlă văzduhul, cum se înroşeşte luna, cum tremură carnea pe tine, neştiind ce-ţi fac copiii, părinţii, iubita, toţi cei dragi; cum scrâşneşte fierul în carnea betonului care se sfărâmă, deodată, rupând şi aruncând în stradă cărămida zidurilor; ce culoare are bezna şi în ce bemoluri stranii se înalţă ţipătul; cum zvâcnesc şi se contorsionează volumele, toate volumele, în principiu complet imobile; cum se vede din stradă lumina lumânărilor în ”intimitatea” camerelor expuse privirii trecătorilor prin pulverizarea zidurilor exterioare; cum te îneacă praful gros, cu gust de fier coclit; cum ies oamenii, care mai apucă, prin ferestre sau vitrine, târându-se pe caldarâm; cum miroase moartea, pe care n-o ştii, dar pe care o intuieşti sub muntele de moloz ”ridicat” într-o secundă, la ora 21:23, pe locul în care, la 21:21, mai exista o scară a blocului Scala - în apartamentele căreia trăiau, până în acea secundă, sute de oameni”.

Înţeleg că un cutremur similar ar putea afecta astăzi 850.000 de locuinţe în ţară. Şi câte zeci de mii de vieţi?

Rămân la părerea mea: asta înseamnă să ucizi infinitul prin indolenţă.

 

Citește și: