Cristian Tudor POPESCU
Cristian Tudor POPESCU
22463 vizualizări 26 iun 2015

Şi totuşi, inventatorul ei, George Miller,  reuşeşte, în a patra încercare, să ne facă s-o conştientizăm întorcând-o magnific pe dos. Max Mad ar trebui să se numească acest „Fury Road”, de la Maximum Madness.

Nebunul nu mai e doar Max, totul e îmbibat cu nebunie, oamenii, maşinile, copacul, apa, aerul, metalul, pământul, întregul univers postuman, postum umanului, al lui Miller.

Până şi aparatul de filmat pare atins de ceea ce filmează.

Regula de receptare după care e construit Max Mad este cea a filmului porno. Acolo, avem hard sex 90% din peliculă, micile scene interfuck, oricât de scurte, iritându-i pe cunoscători. George Miller încearcă acelaşi lucru punând, în locul sexului, 90 % acţiune hard, hype, thrill, aproape neîntreruptă, cu efecte vizuale ameţitoare – şi reuşeşte.

Începe să te doară creierul. Vigoarea febrilă, morbidă, paranoidă îţi invadează minţile ca un drog. Cultul viking al morţii în luptă, Walhalla  mixată cu expierea ca orgasm hippie din „Zardoz”, al lui John Boorman, cu care  Max Mad împărtăşeşte şi feminismul matriarhal futurist, chitara hard rock ca liră ucigaşă a unui Orfeu demonic, Coca Cola viitorului postatomic, Aqua Cola, amestecată cu lapte de mamă din cisternă, ospăţul McDonald`s al eroilor cu zeii, baroc rusted metal, supermotociclete şi camioane-monstru pe ritmuri de Massive Attack, Tarzani radioactivi balansându-se în amurgul pustiului namibian pe prăjini flexibile de 15 metri, specii de vehicule aidoma speciilor de dinozauri, purtând pe greabăn carcase de Volkswagen şi Chrysler, chipuri androide nazi like Kraftwerk sau Rammstein, cu cearcăne lemuriene expresioniste. E uluitor să vezi cum Metropolis, capodopera expresionistă a lui Fritz Lang, poate, asemenea Führerului din Max Mad, Immortan Joe, să producă urmaşi mutanţi la 88 de ani după premieră – din Maria, roboata savantului nebun Rotwang, Furiosa, cu chipul greu de uitat al Charlizei Theron, păstrează un braţ mecanic de la cot în jos.

Story-ul lui Max Mad nu are nici profunzime, nici originalitate, iar personajele nu suferă de complexitate, nici de evoluţie (cu excepţia ucigaşului pocăit Nux). Şi nici nu trebuie, pentru că ar distrage de la năucitoarea dinamică audiovizuală a secvenţelor, realizate cu o imagine, un montaj ritmat interior şi o coloană sonoră, toate de Oscar.

Maximum Madness nu-ţi dă voie să gândeşti. N-ai timp decât să simţi, senzaţiile şi stările se succed fulgerător în tine fără să te poţi opune. Imaginaţia intensă a lui Miller este fixată cu ajutorul unor ancore de real, mici bijuterii tehnicoide: scutul de faţă al marii maşini de luptă lansate în deşert coboară raşchetând nisipul şi aruncându-l în spate ca să stingă incendiul produs de o suliţă cu cap exploziv, şoferii iadului trag benzină în gură cu furtunul şi o scuipă direct în carburator ca să obţină un metru pe secundă în plus faţă de adversar, Max îşi pileşte cheutoarea botniţei metalice ca şi cum s-ar scărpina la ceafă; pentru că e legat cu cătuşă de  Nux leşinat, iar acesta  încătuşat cu o portieră smulsă, Max ia totul în spinare şi pleacă la luptă!

„Viaţa este un privilegiu al oamenilor mediocri. Numai mediocrii  trăiesc la temperatura normală a vieţii, ceilalţi se consumă la temperaturi unde viaţa nu rezistă, unde nu pot respira decât fiind cu un picior dincolo de viaţă”. Acest gând al lui Cioran îşi găseşte întruchiparea maniacă în urletul cu care sunt batjocorite de cei luaţi ca martori atacurile kamikaze nu suficient de spectaculoase: „Mediocru! Nimic altceva decât: Mediocru!”

Max Mad este un film fantastic, meritând cu adevărat calificativul demenţial, dar rulând în realitatea unei lumi a Statului Islamic şi Al Qaida, unde participarea la atacurile teroriste sinucigaşe se obţine pe pile.

Citește și: