Raluca ION
Raluca ION
5359 vizualizări 4 dec 2013

Într-o epocă, „dacă mediocrii, anonimii sunt de partea bună, câştigă binele”. Citesc în metrou „Cartea întrebărilor”, a Ioanei Pârvulescu, unde ea scrie, într-un rând, despre oamenii obişnuiţi care hotărăsc, până la urmă, soarta jocului, despre „mediocritatea aurită, adică bună”, a cărei prezenţă face lumină asupra unui timp. Cartea este deschisă la capitolul despre Titu Maiorescu, omul care a schimbat cultura română la sfârşitul secolului 19. „Eu cred că dacă am avea azi un asemenea tip de om, el n-ar putea să facă mare lucru”, scrie Ioana Pârvulescu. Închid volumul, cobor la Piaţa Romană şi, în timp ce mă îndrept spre serviciu, încerc să răspund în gând cărţii întrebărilor: Care este astăzi „partea bună”, care este cauza pe care să o susţin cu puţinul pe care îl ştiu şi pot, care este omul pe care să-l preţuiesc şi să-l apăr? Şi cu cine? Răspunsul pare nesigur şi, cel mai probabil, fiecare dintre aceste întrebări nu are doar unul singur.

Ce ştim însă cu siguranţă este cât de mare a fost răul produs umanităţii atunci când oamenii obişnuiţi s-au aşezat, cu milioanele, de partea greşită a istoriei. Nazismul, de pildă, s-a hrănit din spaimele, nesiguranţele şi foamea de soluţii salvatoare a oamenilor de rând, care, cu ochii aţintiţi asupra mântuirii promise de Hitler, au trecut în marş, ca o armată de cyborgi, peste graniţa umanului. La fel s-a întâmplat şi în cazul altor regimuri totalitare, unde în tabloul ororilor tuşele groase ale marilor malefici s-au amestecat cu nenumăratele linii fine trase de complicitatea oamenilor buni.

Au existat, fireşte, şi în acele timpuri excepţii. Oameni obişnuiţi, precum Irena Sendler, asistenta medicală poloneză care, sub pretextul unor inspecţii sanitare, a reuşit, împreună cu colegii săi, să salveze 2.500 de copii din ghetoul varşovian în timpul Celui De-al Doilea Război Mondial. Oameni simpli, ca Elisabeta Rizea, care nu i-a dat în mâna securiştilor pe ai săi nici sub tortură. „Trei zile dacă mai trăiesc, dar vreau să ştiu ca s-a limpezit lumea”, spunea Elisabeta Rizea, care, aidoma Irenei Sendler, a avut zile şi a trăit peste 90 de ani. Ne-au fost contemporane nouă, celor care n-am prins nici ororile războiului, nici anii de început ai comunismului în România, şi au adus în zilele noastre o mărturie covârşitoare despre eşecurile şi măreţia oamenilor mici. O mărturie dintr-o epocă din care putem, cu detaşarea timpului trecut, să-i cernem pe cei buni de cei răi.

E adevărat că nu oricine este făcut să fie erou şi că mulţi nu avem în alcătuirea noastră ingredientul special din fibra celor rari, tari şi luminoşi. Însă asta nu înseamnă că nu putem oferi lumii partea noastră de bine. Auzim adesea fraza „suntem prea mici noi ca să schimbăm ceva”, cu regretul unei dorinţe neîmplinite - aceea de a fi undeva acolo, sus, unde se fac jocurile. La fel expresia „Ducă-se dracului, ia să îmi văd eu de ale mele”, spusă, ca o capitulare, de oameni care au încetat să creadă că mai pot schimba ceva. Şi vedem, zi de zi, cum oamenii mici se retrag din ce în ce mai adânc în carapacea lor, dezamăgiţi că nu vor fi, poate niciodată, oameni mari, uitând câtă putere au în realitate.

Lumea, în care cea mai mare virtute este „să ajungi cineva”, nu are niciun pic de milă faţă de anonimi, pe care îi taxează drept mediocri. Amărăciunea că trăieşti ca „un nimeni" poate umbri şi cele mai bune suflete  şi în efortul de a străluci unii se sting pur şi simplu, alţii ajung să dea foc la casă. Eu una mi-am trăit mare parte din viaţă cu nemulţumirea că nu sunt decât un om mic, care nu are, nu ştie, nu face, nu poate destul. Am neglijat însă că unii dintre cei mai frumoşi oameni din jurul meu sunt oameni mici, ca şi mine, care trăiesc înconjuraţi, la rându-le, de alţi oameni mici şi frumoşi, care trăiesc înconjuraţi de alţi oameni mici şi frumoşi. Oameni care pentru mine sunt cineva şi care, făcând lumină în universul lor, aduc în viaţa de zi cu zi crâmpeiul de bunătate pe care nu-l aduc de multe ori cei care conduc ţări şi popoare. Şi am ajuns acum, după o neîmpăcare demnă de o cauză mai bună, să îmi doresc ceva nou: să fiu parte şi să mă simt ca acasă în mediocritatea aurită.
 

Citește și: