Lelia MUNTEANU
Lelia MUNTEANU
2483 vizualizări 17 mar 2019

Papa Francisc a predicat astăzi despre rugăciune. Acea rugăciune care „transformă persoana dinlăuntru şi poate să-i lumineze pe ceilalţi şi lumea înconjurătoare”, mărturisind: „De câte ori am întâlnit persoane care luminează, emană lumină din ochi, care au acea privire luminoasă! Se roagă, iar rugăciunea face acest lucru: ne face luminoşi prin lumina Duhului Sfânt”. 

Cuvintele Papei mi-au adus aminte de fericitul Vladimir Ghika (25 decembrie 1873 - 17 mai 1954), nepotul ultimului domnitor al Moldovei, mort în puşcăriile comuniste.  Monseniorul Ghika, ridicat de Papa Pius al XI-lea (împotriva voinţei sale, care nu năzuia la demnităţi eclesiale) la rangul de protonotar apostolic, nu şi-a dorit niciodată mai mult decât reverenda preoţească. 

Înaintea lui Francisc, care vorbeşte despre „Biserica de campanie”, prinţul român a practicat ceea ce el numea „teologia nevoilor” sau „liturghia aproapelui”, aflându-se mereu în mijlocul săracilor din toată lumea, al deznădăjduiţilor, al „jupuiţilor de vii (…) care se cer salvaţi de ei înşişi”. 

Unul dintre discipolii şi biografii săi şi-l aminteşte pe părintele Vladimir ca fiind „în întregime rugăciune”, viaţa lui desfăşurându-se într-o „continuă uitare de sine”. 

Prietenul său Jacques Maritain, marele filosof catolic, îl descrie ca pe un „sfânt Nicolae modern, rezistent la toate intemperiile, curios în legătură cu toate şi informat despre toate (prinţul Ghica făcuse nu doar studii teologice, ci şi de drept şi litere, n.m.), bucuros să treacă, în numele săracilor lui Cristos, peste regulamentele şi barierele sistemelor, ale egoismelor oamenilor, aspru cu sine şi grăbit să aducă o alinare potrivită oricărei suferinţe”. 

Înfăţişarea lui Vladimir Ghika a fost, înainte şi după beatificare, ca desprinsă de pe iconostas: „Purta o reverendă destul de clasică, cu pelerină, amândouă foarte uzate. Nu era prea înalt, dar avea un chip minunat. Părul său lung, alb ca inul, îl aureola, cobora până pe umeri şi, instinctiv, te gândeau la chipul lui Isus aşa cum e descries în primele capitol din Apocalipsă” (Élisabeth de Miribel, „La Mémoire des silences : Vladimir Ghika”, Fayard 1987). 

Avea un fel memorabil de a spune lucrurilor pe nume, în multe asemănător Papei Francisc. Întrebat de ce s-a convertit la catolicism (la Constantinopol, unde se născuse, prinţul a fost botezat în credinţa strămoşilor săi), a răspuns: „Ca să devin mai ortodox”. 

Exersa superbe paradoxuri: „Greu nu e să-L găseşti pe Dumnezeu, ci să-L pierzi, căci El este pretudindeni”.     

Chestionat ce este moartea, Prinţul Bisericii replicat tulburător: „O mare oboseală”.

Citește și: