Lelia MUNTEANU
Lelia MUNTEANU
8289 vizualizări 17 sep 2012

Mitt Romney, candidatul republican la preşedinţia Statelor Unite, e un Gigi Becali (mormon), altoit cu Edmond Tălmăcean (scoatem dansul şi păstrăm discursul). Observatorii politici sunt aproape unanimi în a recunoaşte că Romney este cel mai slab pregătit candidat la prezidenţiale din istoria modernă a Americii.

Dar nu faptul că e slab pregătit îl face pe fostul guvernator de Massachusetts să fie, cel puţin în materie de Orient Mijlociu, ca trotilul la brâul unui terorist sinucigaş.

Romney e neobosit, plin de iniţiative şi mereu dornic să cuvânte. Nu mai departe zilele trecute, preşedintele Putin – (care, altminteri, îl ignoră compătimitor) – a simţit nevoia să-i mulţumească agitatului candidat, pentru că zicerea acestuia (Rusia e inamicul nr. 1 al SUA) i-a oferit un argument solid să-şi justifice opoziţia vehementă faţă de scuturile NATO amplasate în Europa de Est – (vezi Deveselu). Şi l-a determinat pe John Kerry să constate că prezidenţiabilul discută despre Rusia de parcă s-ar fi documentat  urmărind “Rocky IV”.

Agitând problema iraniană pe un ton ultimativ, Mitt Romney îşi închipuie că va atrage simpatia evreilor americani şi admiraţia necondiţionată a adevăratului său mentor în materie de politică internaţională – Bibi Netanyahu.

Cei doi (între care distanţa intelectuală e ca de la Washington în Golful Hormuz) sunt, deocamdată, ca două boabe într-o păstaie sau ca două picături de rouă pe o frunză de dafin (cum spun orientalii), iar premierul israelian încalcă toate cutumele dimplomatice, sprijinindu-şi pe faţă vechiul prieten în campania electorală. Dacă însă Netanyahu îşi închipuie că - în cazul în care Romney va fi ales preşedinte al Statelor Unite – îl va putea controla, se înşeală: prostia tenace e mereu imprevizibilă.

În fine, Barack Obama – (de parcă relaţiile dintre el şi şeful Executivului israelian nu s-ar fi răcit suficient în ultima vreme) - a refuzat să-l primească zilele trecute pe Bibi, sub pretextul unei agende încărcate.

Dat afară pe uşă, Netanyahu are tot interesul să intre pe fereastră, măcar până în decembrie, când speră să-şi vadă candidatul preşedinte.

Catastrofal nu doar pentru zona Orientului Mijlociu, ci – prin consecinţele politice, economice, umanitare – pentru întreaga lume, un război cu Iranul e, totuşi, greu de presupus că va avea loc, cel puţin până în 2013.

Manevrele militare ale aliaţilor - care se desfăşoară în aceste zile în Golf, cu o logistică impresionantă, menită şi să descurajeze – sunt utilizate propagandistic, ca semn al unui iminent conflict. “Ne apropiem de sfârşitul jocului”, plusează, în stilu-i obişnuit, Netanyahu, dând de înţeles (prin agenţii lui de influenţă din media) că, după 27 septembrie, când operaţiunile sunt programate să se încheie, trupele nu vor părăsi zona, în eventualitatea unui atac israelian împotriva bazelor nucleare iraniene.

În mesajul său de Rosh Hashanah, preşedintele Simon Peres (care nu are nici atribuţii constituţionale, nici pretenţii de “jucător”) şi-a exprimat, între altele, speranţa că reluarea contactelor cu palestinienii s-ar putea produce… cândva, în anul viitor. Numai că soluţionarea problemei palestiniene fost şi rămâne fundamentală pentru pacea Orientului Mijlociu. Pe lângă aceasta, presupusele arme nucleare ale Iranului par o poveste bună de dat ocol adevărului. Dar, atâta timp cât Netanyahu se va afla la cârma Israelului, dialogul cu palestinienii rămâne un deziderat bine împachetat în minciuni patetice.         

 

Citește și: