Marian SULTĂNOIU
Marian SULTĂNOIU
11223 vizualizări 17 apr 2013

Nu au trecut multe zile de când şeful Curţii de Conturi, Nicolae Văcăroiu, a făcut o afirmţie într-un fel surprinzătoare, în altul, previzibilă. 80 la sută dintre privatizări, a spus el, au fost un dezastru. De ce?! Pentru că totul a fost impus de afară.

Prima parte e corectă, deci previzibilă. Nu trebuie să filosofezi „shakespearian” ca să-ţi fie limpede că „a nu fi” a devenit un fel de „brand” al industriilor româneşti. Nu sunt două luni de când trei sferturi din metalurgia autohtonă au fost vândute de „investitorul strategic” rus, Mechel, pe 52 de euro – cam cât o vodka mai răsărită -, unei firme de apartament cu acţionari al căror nume, Chumakov, te trimite cu gândul la Dan Diaconescu, un mare maestru al privatizărilor oteviste de succes.

Întorcându-ne la privatizările industriei grele, după combinatele siderurgice de la Câmpia Turzii, Târgovişte, Buzău, după Oţelul Roşu şi Brăila, pe care Mechel le-a pus pe butuci, iar urmaşul său, Invest Nikarom, se pregăteşte să le trimită la fier vechi, se pare că nu se simte prea bine nici Galaţiul, poate că nici Slatina; când toate se prăbuşesc peste noapte, ca nişte castele de nisip.

Este la fel de adevărat că, mare parte dintre aceste privatizări-fiasco au fost cerute, cu „celeritate”, de afară, la fel ca şi mânuţa celor de succes, pe care le ştim ca pe nişte cai breji, pentru că au fost „vândute” moca; iar ele au crescut, peste zi, ca armăsarul lui Harap Alb: Dacia, Petrom, Artic şi alte câteva, numărate pe degetele unei mâini.

Suprinzător în afirmaţia fostului premier este că, în privinţa cauzelor eşecului lamentabil al privatizărilor, el se opreşte la „impunerea de afară”.

Dar impunerea dinăuntru?! Dar faptul că şapte ani de la Dumnezeu, din 90 până în 96, am strigat nebuni, pe stradă, „Nu ne vindem ţara!!”, şi că n-am făcut decât vreo 20 de privatizări, şi alea, în majoritate, pe sistemul „na-ţi-o ţie, dă-mi-o mie”, exact când în Europa, toţi ăilalţi scăpaţi din lagăr vindeau cu capul gol, de le-a ieşit pasenţa până la ultimul şurub, nu se pune?!

A, noi n-am vândut atunci, când era bătaia peştelui, ca să căpuşăm cu talent tot ce mergea bine, fără fiţe de patroni şi bătăi de cap de întreprinzător. Partidul conducător sugea din sângele poporului muncitor, carevasăzică, şi sifona banul la centru şi la filiale, pentru băieţii deştepţi; creşteau casele şi viloaiele pe malurile lacurilor şi la poalele munţilor în acelaşi ritm în care marile „unităţi de producţie” deveneau tot mai mici, mai devalizate şi mai pline de datorii.

Pe urmă, sigur că, odată intrate în vrie, rămase fără bani şi fără pieţe de desfacere, pline de datorii, hărtănite şi siluite, cine să le mai ia?! Când apărea câte unul interesat, trebuia să-l alergăm cu bani şi să-i „radem” la piele toate datoriile, ca să-l convingem să i-o dăm.

Şi, odată luată, îşi face şi el mendrele cu ea patru-cinci ani şi o punea pe butuci, că tot nu-l durea sufletul. Vorba primarului din Câmpia Turzii. „Păi, mata crezi că vine vreunul aici să facă bine? Vine să fac bani!”
  

Citește și: