Raluca ION
Raluca ION
10512 vizualizări 20 feb 2014

În centrul oraşului Reşiţa este un oficiu poştal, în care oamenii intră, zi după zi, purtând după ei problemele lor obişnuite. În timp ce urcă treptele spre intrare se vor fi gândind, poate, la cozi, la facturi, la timpul pe care li-l va risipi un funţionar încet, la neplăceri ale vieţii care-i sâcâie precum o pietricică în pantofi ori la promisiunile unor bucurii pe care le aşteaptă cu speranţă. Nu ştiu însă câţi mai dau vreo importanţă drumului pe care îl parcurg atât de des: lângă această clădire au murit împuşcaţi, în urmă cu 24 de ani, doi bărbaţi tineri, Marius Ivan şi Mircea Tălpeanu. Aveau copii mici acasă şi visau la o viaţă mai bună, de care nu au mai avut parte.

Ne-au oferit-o însă nouă şi, dincolo de ce spun unii experţi în jocurile istoriei, existenţa noastră de astăzi li se datorează şi lor. Măcar o dată, când suntem nemulţumiţi pe bună dreptate de factura la telefon, de timpul de aşteptare la ridicarea unui colet din străinătate, de rata la televizorul LED şi de minciunile politicienilor pe care ni-i aduce în case, merită să facem un exerciţiu. Să ne gândim la ce înseamnă să nu-ţi pui lacăt la gură, să ai porţile lumii larg deschise, să-ţi desfaci baierele pungii şi să-ţi cheltuieşti banii, mulţi-puţini, cum vrei, să încui un politician ticălos într-un scor mic la alegeri. Şi la faptul că toate acestea ar fi putut să lipsească din viaţa noastră.

Suntem la doar 25 de ani distanţă de un regim opresiv ale cărui orori s-au petrecut în timpul vieţii noastre, a trecut chiar mai puţin de la mineriade. Când aştepţi pe cineva la Universitate, când treci pe lângă Sala Dalles, când ai drum pe la Piaţa Revoluţiei, nu-i foarte greu să suprapui în minte, peste imaginea lor într-o zi frumoasă de primăvară, imaginile curajului şi disperării, ale revoltei şi opresiunii din decembrie 1989. Au trecut mai puţin de 25 de ani de când în Bucureştiul murdar şi cosmopolit, gălăgios şi fascinant, pe care îl detestăm şi îl iubim, se murea pe străzi. Pentru ce? Pentru libertate şi democraţie, cuvinte care, în vuietul scandalurilor politice şi în morişca frustrărilor de zi cu zi, par lipsite de valoare.

Suntem la doar 900 de kilometri de Kiev, un loc în care oamenii sunt ucişi acum în stradă, în zilele unui regim care s-a hotărât că intervenţia în forţă este cea mai bună cale pentru a închide gura protestatarilor de pe EuroMaidan. La ora la care scriu, televiziunile anunţă că 50 de manifestanţi şi membri ai forţelor de ordine au fost ucişi şi că spitalele s-au umplut de sute de răniţi într-o singură noapte. Pe lângă poliţiştii chemaţi să reprime manifestarea, martorii vorbesc despre băieţi duri, tocmiţi de regimul Ianukovici să umble înarmaţi prin cartierele din vecinătatea Pieţei Independenţei, într-un fel de safari sinistru ale cărui victime sunt protestatarii. Este mult de discutat despre cine sunt manifestanţii din Piaţa Independenţei, cum s-au amestecat acolo intelectualii pro-europeni cu  extremiştii, veteranii din războiul din Afganistan cu politicieni din Opoziţie finanţaţi de oligarhi. Însă aceste dezbateri pălesc în faţa felului violent în care a înţeles regimul Ianukovici să înăbuşe mişcarea, iar ceea ce se întâmplă acum în această ţară vecină cu România revoltă întreaga lume civilizată.

O lume a cărei civilizaţie se află la 70 de ani de cel de-Al Doilea Război Mondial şi de Holocaust, la mai puţin de 20 de ani de masacrul de la Srebrenica, la câteva zeci de ani de întuneric dintr-o istorie de câteva mii. Şi nu la ani lumină de Siria, de Libia, de Irak, de Afganistan, unde oamenii buni au soarta păcătoşilor după Judecata de Apoi.

Nimeni nu vrea să se aşeze în genunchi şi să plângă ororile trecutului. Omenirea ar fi murit toată, odată cu prima crimă, dacă n-ar fi existat curajul, puterea şi geniul uitării care să o ducă mereu mai departe. Însă trebuie să ne amintim mereu cât de greu am obţinut ceea ce avem, cât de mult preţuieşte şi cât de uşor poate fi pierdut. Timidă cu regimul de la Kiev, UE îşi adună acum curajul şi hotărârea pentru a determina autorităţile ucrainene să le respecte locuitorilor ţării dreptul la viaţă şi la libertăţile fundamentale, elementul de bază al întregii construcţii europene.

O construcţie din care facem parte şi noi, cei care ne simţim adesea cetăţeni de mâna a doua. Este o greşeală. În ciuda sărăciei şi dezamăgirilor, ne bucurăm de toate libertăţile, drepturile şi posibilităţile de bază, de care un om are nevoie pentru a-şi face lui şi altora viaţa frumoasă. Le-am vrut, le merităm şi am luptat pentru ele. Avem ezitări şi laşităţi, ca toţi ceilalţi, facem, ca şi ei, lucruri de care nu avem cum să fim mândri. Dar acest simplu fapt ne face cetăţeni de prima mână ai lumii. Cu această încredere şi cu această conştiinţă putem merge înainte. Simţind cât de puternici ne fac şi cât de mult valorează, le vom putea apăra când sunt în pericol.


 

Citește și: