Andrei Luca POPESCU
Andrei Luca POPESCU
9961 vizualizări 24 sep 2014

Victor Ponta şi-a făcut ziua în stil Kim Jong-Un, pe stadion, adunând cu arcanul activiştii PSD şi angajaţii instituţiilor publice controlate de partid. Ocazie cu care s-a mai lansat o dată către Cotroceni. Dacă bucălatul dictator comunist se bucură de freamătele maselor prin forţa armelor, lagărelor şi poliţiei politice, la Bucureşti e democraţie capitalistă: ai participare la 50-100 de lei pe cap de aplaudac. Totuşi, cum prompt a punctat folclorul de Facebook, cât de trist trebuie să fii, încât să fii nevoit să-ţi plăteşti invitaţii ca să vină la ziua ta? Un manelist cu nucleu dur, aşa cum ni-l închipuim şi pe un alde Nuţu Cămătaru la ziua sa de naştere, nu are timp însă de astfel de îndoieli de sclav sărac.

Radu Mazăre zice că la ziua lui Ponta a fost ca la Obama, la lansare. Pentru noi, ăştialalţii, a cam semănat a Phenian. Nu poţi să-i ceri însă evaluări estetico-electorale unui personaj ca Mazăre, care a patentat un hibrid bolnăvicios braziliano-cheguevarist. Îmbrăcat milităreşte, înconjurat mereu de un pluton de ficuşi unduioşi 90-60-90 (ficuşii sunt acele plante lipsite de orice altă însuşire naturală în afară de aceea că umplu foarte estetic un spaţiu gol), cu ochii permanent apoşi şi pupilele dilatate, primarul Constanţei promovează modelul manelistului-sport.

Admiratorii săi, extrem de mulţi, mai ales în oraşul în care este votat de mai bine de 10 ani cu scoruri record, par să uite însă că în spatele sclipiciului şi ale bucilor carnavalului de la Rio se ascund sărăcia extremă a favelelor, SIDA şi mizeria, miile de homeleşi, unii dintre cei mai cruzi traficanţi de droguri din lume. Sau că în spatele spiritului lui Che Guevara, afişat prin bereta ştrengară şi pantalonii în stil militar, istoria ne arată un terorist comunist, care l-a adus la putere pe dictatorul Fidel Castro. Dar cum şi liderul suprem de pe Arena Naţională, doctor în drept, este fascinat de imaginea hipsterizată a lui Che, cine-i Mazăre să-i cerem mai mult?

Via Phenian, prin America de Sud, ajunserăm în Cuba. „După cum vedeţi, între România şi Cuba nu există nicio diferenţă. Şi ei sunt la fel de petrecăreţi cum suntem şi noi”. Sunt vorbele lui Emanoil Savin, primarul oraşului Buşteni, traseist politic de notorietate, jupân al acestui oraş de peste 10 ani, ultima oară din partea PDL. În crama tocmită de el, cu mâncărică şi băuturică românească, cu lăutari savuroşi, l-a primit cu pâine şi sare pe cel mai de seamă oaspete al Buşteniului, în nişte imagini care fac de râs orice film de spirit balcanic al lui Kusturica: pe Alejandro, unul dintre fiii necelebri ai dictatorului comunist Fidel Castro.

Tremurând de emoţie, muşcând bărbăteşte dintr-un cârnat picant şi vânturând cana cu vin, primarele e-nlăcrimat de emoţia lăutărească: „Chiar dacă ne duci cu duba/ Vreau să mergem toţi în Cuba/ Vreau să beau să mă distrez/ Am trabucul cubanez”. Manelistul de tip vesel Savin nu s-a lăsat însă doar pe seama imaginaţiei lăutăreşti şi îşi aduce contribuţia la urechea lui Alejandro Castro, pentru că de-aia e el boss de oraş: „Şi venim noi fuga, fuga/ Dacă tu ne chemi în Cubaaa”.

Fascinaţia primarului pentru familia Castro e similară, chiar dacă la un nivel mai rudimentar, cu cea a corporatiştilor sufocaţi prin birouri, când aud de Cuba. Gagici, mojito, plajă, dans fierbinte pe străzile înnoptate. Jegul, sărăcia lucie, abuzurile demne de orice regim dictatorial comunist care se respectă nu mai contează. Cuba e mişto. Doar să nu ieşi din resort neînsoţit, că gagicile alea bune a la Radu Mazăre s-ar putea să-ţi fure basca de Che Guevara.

O să vă întrebaţi poate de ce nu avem o lansare electorală pe stadion, în stil Obama adevărat, nu închipuit de minţile ameţite ale lui Mazăre, de ce nu avem primari care să defileze la evenimente cu un detaşament de olimpici sau de mici antreprenori, ca să-i ruleze prin mecanismele urbei şi să-i atragă să lucreze pentru oraş, nu pentru corporaţii sau de ce, dacă-i aşa de pasionat de Cuba, nu a invitat la munte alde Savin vreun Buena Vista Social Club?

Pentru că fiecare în stilul său, aceşti mari jupâni politici care conduc la nivele diferite România nu sunt cu mult diferiţi de nişte manelişti – şi aici nu mă refer la cântăreţii acestui popular stil muzical, ci la fanii genului şi cultura lor socio-comportamentală. Ca orice jupân interlop manelist, ei vor să îşi celebreze puterea obţinută prin diverse combinaţii şi să îşi impresioneze adversarii, precum nişte peruşi umflaţi în pene, prin anvergura lor. Unul printr-un show grandios, altul printr-un cârd de gagici aflate la cheremul său, altul printr-un invitat perceput drept celebru, pe care-l găzduieşte şi îl ospătează cu ce e mai bun – obiceiul de a te da rotund şi barosan în acest mod este bine statornicit la mafioţi sau gangsteri şi echivalează într-un fel cu nevoia mecenatului artistic pe care o dezvoltă bogătaşii snobi, inculţi sau de-a dreptul agramaţi.

Toată această celebrare manelistică a puterii, de tip „duşmanii-mi poartă pică, da’ n-au valoarea mea”, pe care o practică şi interlopii, dar mai rafinat şi şefii de mari corporaţii, nu ar fi atât de înspăimântătoare şi greţoasă, dacă din toată ecuaţia ar lipsi un element: aceşti oameni conduc România şi, la toamnă, vor să mai câştige încă un palier de putere.

Acesta nu este sistemul lui Salam, manelistul-minune, ci este chiar sistemul care mână România la ora actuală. Un sistem care îşi celebrează puterea zi de zi, ostentativ, în timp ce în spate, ascunse, problemele reale sunt date uitării, pierdute în beţia de putere şi machiate cu carnaval, samba, mojito, berete Che sau dansuri sincron cu pionieri, pe stadion. Ca în Cuba, ca în Brazilia, ca în Coreea de Nord.

 

Citește și: