Cristian Tudor POPESCU
Cristian Tudor POPESCU
21435 vizualizări 10 iul 2015

Francezul a atins semifinala Wimbledonului în 2007, la 21 de ani, dar de atunci n-a mai reuşit nimic notabil pe Iarba Fiarelor. Acum, la 29 de ani, Richard Gasquet i-a învins la Wimbledon pe Dimitrov, Kirgyos şi pe campionul de la Roland Garros, Stan Wawrinka. A ajuns din nou în semifinală, unde a fost biruit în trei seturi strânse, într-un meci frumos, de liderul mondial, campionul en titre al Wimbledonului, Novak Djoković. Cum a fost posibilă performanţa lui Richard, pe care prea puţini o mai aşteptau?

Simplu şi greu: prin modificări şi îmbunătăţiri aduse jocului său. L-am văzut cu surprindere pe Gasquet servind mult mai apăsat şi plasat, atât primul, cât şi al doilea serviciu, deficitar până acum, închizând puţin priza forehandului prea deschis, pe care pierdea multe puncte, întărind şi mai mult excepţionalul său rever cu o mână şi, în fine, venind la fileu, ceea ce înainte făcea rar. Un jucător foarte talentat, de aproape 30 de ani, a învăţat lucruri pe care nu le-a stăpânit ani de zile. Pentru că a înţeles că rămânând la ce ştie, nu mai poate învinge adversari de clasă.

Dacă în faţa lui nu s-ar fi aflat un Nole stâncă, foarte calm şi încrezător, după ce a scăpat viu din meciul de două zile cu „călăul” Kevin Anderson, dacă nu l-ar fi istovit încleştarea de 5 seturi la fir de păr cu Wawrinka,  Richard Gasquet ar fi jucat finala cu Federer.

Am spus „un elveţian”. Dar, cu tot respectul pentru frumoasa Şviţeră, nu mă pot gândi la Federer Roger decât ca la un cetăţean al planetei, întrucât este una dintre alcătuirile de pe pământ vizibile din spaţiul cosmic. În seara asta, am avut în faţa ochilor un Federer cum n-am văzut în cei 16 ani de când îl urmăresc.

Victoriile la Wimbledon ale regelui Roiger, 7 la număr, s-au bazat pe serviciul şi forehandul fantastice. Reverul era cotat ca partea lui mai slabă (pe care a explotat-o  fără milă Rafael Nadal, cu stânga lui cros înaltă şi învârtită), iar la fileu nu prea se îndemna. În august, Federer va împlini 34 de ani. A declarat că vrea să mai câştige o dată la All England Club şi simte că ar fi ultimul prilej. Nu a recurs pentru asta la jocul lui „vechi”, care i-a adus atâtea satisfacţii în trecut. Împreună cu un alt mare campion al Wimbledonului, Stefan Edberg, Federer a lucrat mult reverul, atacându-l mai repede, mai din faţă, aproape mereu din demivolé, lovitură cu care l-a îngenuncheat pe posesorul unui backhand killer ca Andy Murray. De câte ori a simţit că are un spaţiu-timp de un metru, o fracţiune de secundă, a ţâşnit spre fileu făcând voleuri şi smeciuri terminale, ca Edberg în anii `80. A fost mai bun până şi în oricum fenomenalul lui serviciu, proiectându-l cu o regularitate uşor inumană mai la tuşă, şi mai „încărcat”, cu un procentaj de peste 80% pe primul.

Fireşte, ceea ce l-a învins pe un Murray aflat, la rândul său, în cea mai bună formă, scoţând in extremis nişte mingi de păreau trucaje pe computer, a fost aripa Geniului. După ce Andy a trimis un serviciu perfect, în dreapta, spre exterior, la vinclu, Roger scoate cu un slais de rever în extensie totală, Andy loveşte tare cu forehandul în partea opusă, tot în vinclul terenului, Roger fuge parcă zburând pe pernă de aer şi agaţă mingea, dar o trimite prea scurt, pe centru. Murray vine în faţă şi loveşte cu forehand invers departe de Federer, în dreapta. Abia oprit în praful frânării, Roger se întoarce, din nou zborul ireal, ajunge şi apucă să ridice racheta pe rever, dar fără să mai poată folosi niciun centimetru-gram din corp, de la călcâie până la încheietura pumnului, în lovitură. Şi de acolo, numai din pumn, „orbeşte”,cu spatele la plasă, împinge un passing plat, în cros scurt, pe lângă un Murray stăpân pe fileu. Scoţianul a rămas o clipă holbat, ca şi cum ar fi văzut un strigoi, apoi a ridicat pur şi simplu din umeri: „Aşa ceva nu există”.

Nu ştiu cum o să mai scriu despre tenis după ce Roger Federer se va retrage.

Dar fără schimbările în jocul său, fără a învăţa, împreună cu Edberg, la „bătrâneţe”, regele Roiger, cel mai mare jucător al tuturor timpurilor, nu ar fi ajuns în finală pierzând un singur set în 6 meciuri.

Atât, Simona.

Citește și: