Lelia MUNTEANU
Lelia MUNTEANU
13275 vizualizări 27 feb 2014

Un mare ziarist, polonezul Ryszard Kapuściński (martor, între altele, al Revoluţiei Islamice din Iran), care a trăit mulţi ani şi prin Africa, a stat două săptămâni într-un spital din Kampala, bolnav de malarie. Răgaz suficient să afle, de la medicul care îl trata, o mulţime de lucruri. Chiar şi cum mor elefanţii.

Povesteşte dr. Patel (indian naturalizat): ”(...) Când au venit  portughezii şi au început să cumpere fildeş, şi-au dat seama că africanii nu aveau prea mult din această preţioasă marfă. De ce? Colţii de elefant sunt un material foarte rezistent şi durabil, aşa că lor le era greu să vâneze un elefant viu – de regulă, făceau asta împingând animalul spre o groapă săpată dinainte, apoi veneau să smulgă colţii elefanţilor căzuţi în groapă, care zăceau acolo morţi. Le-au transmis ideea asta şi africanilor. Dar au avut parte de un răspuns uimitor: nu există elefanţi morţi, nu există cimitire de elefanţi. Era o taină care i-a intrigat pe portughezi. Cum mor elefanţii? Unde zac rămăşiţele lor? Unde sunt cimitirele lor? Doar e vorba despre colţi de fildeş, de bani mulţi, nu glumă. Felul în care mor elefanţii a fost un secret pe care africanii l-au păstrat multă vreme, ca să nu-l afle oamenii albi. Elefantul e un animal sfânt, sfântă e şi moartea lui. Iar tot ceea ce e sfânt se cuvine a fi înconjurat de o taină de nepătruns. Cea mai mare uimire o trezea totdeauna faptul că, în lumea animalelor, elefantul nu are duşmani. Nimeni nu-l poate înfrânge. Putea muri (altădată) numai de moarte bună. Moartea venea de obicei în amurg, când elefanţii veneau la apă. Se opreau pe malul lacului sau râului, fiecare îşi afunda trompa în apă şi bea. Dar venea vremea când, bătrân şi obosit, elefantul nu-şi mai putea ridica trompa şi, ca să poată bea apă, trebuia să intre tot mai departe în lac. Picioarele i se afundau în mâl mai adânc, tot mai adânc. Lacul îl trăgea treptat spre abisul său, neînduplecat. O vreme se mai apăra, se mai zbătea, încerca să iasă din mâl, dar masa propriului corp era prea mare, iar puterea adâncului îl sorbea atât de paralizant încât, până la urmă, îşi pierdea echilibrul, cădea şi dispărea în apă pentru totdeauna... Acolo, pe fundul lacurilor se găsesc, din vremuri de demult, marile cimitire ale elefanţilor”.  

Citește și: