Raluca ION
Raluca ION
9144 vizualizări 24 ian 2014

Când i-au găsit, aveau hainele “complet îngheţate pe ei, ca betonul”, “erau speriaţi, dezamăgiţi, aveau dureri extraordinare”. Iar fata, frumoasa adormită care nu avea să se mai trezească niciodată, fata...“avea lacrimile îngheţate pe obraji”. Este cel mai tulburător raport despre starea celor şapte oameni pierduţi de autorităţi în Munţii Apuseni, singurul care, dincolo de informaţiile seci despre politraumatisme şi hipotermie, îţi dă măsura dramei umane petrecute în mijlocul pădurii de nicăieri.

Poate pentru că nu a fost făcut de către un oficial, ci de către un om. Gheorghe Trif, ţăranul din Horea care, alături de camarazii lui, Gheorghe Giurgiu şi Argentin Todea, le-a dat şansa la viaţă celor răniţi, acolo unde autorităţile au întârziat, cu orele, să o facă. Un om care îşi vedea liniştit de viaţa lui (luni fusese plecat toată ziua de acasă şi de-abia pe seară a aflat de la soţie despre avionul prăbuşit) şi care a hotărât, fără să i-o ceară nimeni, că tot în sarcina lui cade să aibă grijă şi de a altora.

“Ieşim să ne căutăm o vacă şi n-o să ieşim să căutăm şapte oameni?”, le-au spus oamenii din Horea celor două tinere de la SMURD care le-au ieşit în cale, prin frig şi zăpadă, ca să-i preia pe cei răniţi. Atât de simplu a fost şi, poate, dacă Gheorghe Trif ar fi ajuns ceva mai devreme acasă ar fi fost totul chiar mai simplu de atât.

Locuitorii din Horea, care şi-au scos hainele de pe ei şi au mers până la a le da foc ca să-i încălzească pe cei rămaşi în viaţă, au adus, odată cu gestul lor, căldura în inima întregii Românii. Ne-au oferit una dintre cele mai frumoase lecţii despre puterea pe care o au, de fapt, oamenii obişnuiţi în ţara care nu ne-a dat, guvernare după guvernare, decât posibilitatea de a alege între răul cel mai mare şi răul cel mai mic. O dată şi încă o dată, până când am ajuns cu toţii la concluzia greşită că, orice am face, nu mai contează.

În lumea în care ne măsurăm unul pe altul din ochi să ne dăm seama câte parale facem, mă întreb cum i-ar fi cântărit un neavizat  pe cei trei înainte de ziua de luni? Ce ar fi crezut cineva despre ei, dacă i-ar fi pus alături de vreun potentat pomădat care are la breloc cheia succesului în viaţă, de vreun ministru, vorbind despre planuri salvatoare de acţiune, ori de vreun expert care de la înălţimea ştiinţei sale ne explică sofisticatele mecanisme ale localizării în cinci secunde? Câţi dintre privitori nu ar fi considerat, în sinea lor, că drumul celor trei s-a oprit, nespectaculos, la marginea unui sat din Apuseni, în timp ce drumul ilustrului a ajuns ACOLO, aproape de stele?

Drumul lui Gheorge Trif, Gheorghe Giurgiu şi Argentin Todea i-a dus însă în locul cel mai potrivit de pe Pământ: acela în care ei, oamenii invizibili, i-au găsit pe răniţii din munţi, în timp ce oamenii vizibili pe toate televizoarele îşi dădeau cu stângul în dreptul în prime time. Ce au ei în plus faţă de politicienii care au pârghiile importante pentru a proteja viaţa cetăţenilor unei ţări? O mulţime de lucruri. Dar, înainte de toate, faptul că au ştiut să gândească la rece. S-au gândit, cu toată fiinţa lor, la recele acela care poate îngheţa lacrimile cuiva pe obraz. Şi au făcut tot ce au putut ca să împiedice asta.

 

Citește și: