Gandul.info
Florin NEGRUŢIU
Florin NEGRUŢIU
7850 vizualizări 23 apr 2015

Imaginile difuzate de Antena 3 cu Adrian Sârbu „surprins mergând pe stradă ca un om liber”, deşi toată lumea îl ştia în arest, sunt un bun prilej de reflecţie asupra unei practici controversate care în presă a primit denumirea de „spectacolul cătuşelor”.

Dincolo de efervescenţa dezvăluirii şi de scandalizarea ziariştilor care discută cazul, câteva precizări, în baza consultării la rece a legilor şi regulamentelor în vigoare.

1. Avea dreptul Adrian Sârbu să iasă din penitenciar ca „să-şi facă dinţii”? În arest există un cabinet medical. Persoanele private de libertate au dreptul la asistenţă medicală. Medicul este cel care hotărăşte dacă tratamentul se face într-una dintre instituţiile Administraţiei Penitenciarelor sau într-un spital obişnuit. În ceea ce priveşte tratamentul dentar de urgenţă, acesta este un drept pe care cel reţinut sau arestat îl are, deşi există cazuri în care trebuie să plătească cheltuielile. Orice om care a trăit pe gingiile lui o extracţie de măsele într-un cabinet de stat îşi închipuie cam ce fel de tratament poate asigura un penitenciar. Prin urmare, ieşirea din incintă se face doar la recomandarea medicului, cu aprobarea conducerii penitenciarului şi cu condiţia ca persoana privată de libertate să fie însoţită.

2. De ce nu a fost încătuşat după ce a fost scos din dubă? Mai mult, de ce nu a stat chiar pe scaunul stomatologic cu cătuşele la mâini? Aici intrăm într-o zonă a arbitrariului şi a abuzului. Încătuşarea reţinuţilor sau a arestaţilor preventiv, indiferent dacă sunt recidivişti periculoşi sau bibliotecare inofensive, a devenit o practică în România, deşi nu există o reglementare clară care să reclame acest lucru. Din contră, după cum veţi vedea în continuare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, analizând legislaţia naţională, atrage atenţia că încătuşarea trebuie să fie o măsură „excepţională”, nu o practică curentă.

          Ce spune legea?

N-am găsit în codul de procedură penală vreo precizare referitoare la imobilizarea persoanelor reţinute sau arestate preventiv.

Ce putem găsi în legislaţia României despre încătuşare este conţinut în legea 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate, dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Să citim din ea:

Art. 16

Utilizarea mijloacelor de imobilizare

(1) Folosirea cătuşelor sau a altor mijloace de imobilizare nu este permisă decât în situaţii în care alte măsuri de menţinere a ordinii şi disciplinei în rândul deţinuţilor nu au dat rezultate în una dintre următoarele situaţii:

a) pentru a împiedica evadarea în timpul deplasării deţinuţilor;

b) pentru a proteja deţinuţii de autovătămare sau pentru a preveni vătămarea altor persoane ori producerea de pagube;

c) pentru restabilirea ordinii şi disciplinei, ca urmare a opunerii sau împotrivirii deţinuţilor la o dispoziţie a organelor judiciare sau personalului locului de deţinere.

(2) Mijloacele de imobilizare ce pot fi folosite în scopul prevăzut la alin. (1) se stabilesc prin regulamentul prevăzut la art. 15 alin. (3).

(3) Folosirea mijloacelor de imobilizare este permisă numai pe durata pentru care aceasta este strict necesară.

(4) Folosirea mijloacelor de imobilizare se face gradual, fără a depăşi nevoile reale de imobilizare a deţinuţilor şi încetează de îndată ce scopul intervenţiei a fost realizat

(5) Utilizarea mijloacelor de imobilizare trebuie autorizată în prealabil de către directorul penitenciarului, cu excepţia cazurilor în care urgenţa nu permite acest lucru, situaţie care este de îndată adusă la cunoştinţa directorului.

(6) Organele judiciare apreciază cu privire la aplicarea, menţinerea sau îndepărtarea mijloacelor de imobilizare, pe durata prezenţei deţinuţilor în faţa acestora.

După cum putem observa, L 254/2013 nu impune obligativitatea cătuşelor, ci, dimpotrivă, în spiritul ei, vorbeşte, aşa cum remarcă CEDO, despre situaţii excepţionale. Mai mult, analizând terminologia de specialitate, situaţiile excepţionale în care se permite încătuşarea se referă la deţinuţi, care, în Regulamentul de aplicare a  acestui act normativ, sunt definiţi drept „persoanele aflate în executarea pedepsei închisorii ori la detenţiune pe viaţă”. Adrian Sârbu nu este un deţinut, ci o persoană privată de libertate („persoane reţinute, arestate preventiv, condamnate la pedeapsa închisorii ori la detenţiune pe viaţă”). Deci persoana privată de libertate este genul proxim, deţinutul e diferenţa specifică. Că poliţiştii transformă o măsură excepţională în regulă şi o extind şi asupra altor categorii de persoane private de libertate arată un abuz lexical şi o interpretare după ureche a legii.

          Şi atunci cum s-a ajuns la situaţia ca orice arestat să fie scos în faţa presei cu cătuşele la mâini?

De „vină” sunt nişte reglementări interne ale Poliţiei care au impus o cutumă. Reglementările abuzează în special de articolul 16, aliniatul b) al legii 254: „pentru a proteja deţinuţii de autovătămare...” Deşi pare o explicaţie de un umor absurd, acesta este răspunsul standard pe care procurorii şi poliţiştii ţi-l dau atunci când îi întrebi de ce e nevoie instant de cătuşe la reţinere sau arestare preventivă: ca să-i protejeze pe arestaţi, ca să nu se accidenteze sau ca să nu-i accidenteze pe alţii; poliţistul judiciar răspunde cu capul (cu funcţia) de integritatea persoanei pe care o escortează, de aceea preferă să-i pună cătuşe „pentru a fi în regulament”. O hotărâre CEDO pe care o cităm mai jos pomeneşte o Procedură din 2008 a Inspectoratului General al Poliţiei privind imobilizarea persoanei. Procedura, care nu este publicată în Monitorul Oficial şi care apare doar pe un forum al poliţiştilor, este mai „tare” decât legea cu care vine evident în contradicţie: „Încătuşarea se efectuează obligatoriu asupra [...] persoanelor arestate preventiv, pe timpul transferării sau escortării”. La fel de evident este că un regulament sau o procedură trebuie date în executarea legii, nicidecum în modificarea sau în adăugarea ei. Cu de la sine putere, Poliţia şi-a făcut o procedură care „bate” legea în vigoare, ceea ce este nelegal.

Întrebarea dacă poliţiştii sunt, într-adevăr, în regulament sau comit un abuz, interpretând discreţionar un text de lege, care – am văzut - le permite, dar nu le impune, începe să capete, iată, un răspuns.

Răspunsul clar ni-l oferă CEDO, într-un caz celebru printre jurişti: Costiniu contra României. Deşi a respins reclamaţia pe motiv că nu s-au epuizat toate căile de atac naţionale, Curtea dă răspunsul în mod limpede asupra dilemei cu cătuşe/fără cătuşe:

„…legislaţia naţională impune ca utilizarea cătuşelor să se limiteze la situaţii excepţionale şi să nu depăşească ceea ce este absolut necesar, plasând astfel principiul proporţionalităţii în centrul problemei respective”.

„…ordinele emise de poliţie şi de Ministerul Administraţiei şi Internelor indică, într-adevăr, că orice transport între centrele de reţinere şi arestare preventivă şi instanţe intră în responsabilitatea poliţiei şi nu a centrelor de arestare preventivă. Totuşi, Curtea ia act, de asemenea, de faptul că instrucţiunile poliţiei interzic imobilizarea în poziţii nefireşti sau expunerea în public a persoanelor încătuşate”.

          Prin urmare, oricât de mult ar vrea unii şi alţii să vadă cătuşe la televizor, CEDO nu doar că dezavuează „spectacolul cătuşelor”, dar şi subliniază faptul că legislaţia României NU cere încătuşarea obligatorie.

În cazul de faţă, Adrian Sârbu avea aprobare să iasă din arest pentru un tratament stomatologic, iar încătuşarea rămânea la latitudinea celor doi poliţişti care îl însoţeau: dacă citeau legea, nu trebuiau să pună cătuşe, dacă citeau procedura internă a poliţiştilor, erau „obligaţi” să pună cătuşe. Vorbim de poliţişti care n-au timp sau pregătirea necesară să facă interpretare juridică pe teren, vorbim – mai grav - de un haos legislativ evident care permite atfel de aberaţii: ca nişte poliţişti să fie sancţionaţi pentru că au respectat legea. De aceea, este mai mult decât pripită decizia Ministerului de Interne de a dicta sancţiuni şi de a sesiza Parchetul pentru abuz în serviciu a poliţiştilor doar pentru că ministrul Oprea este un telespectator fidel al „Sintezei zilei”. Da, defilarea cu cătuşe este un show, iar the show must go on, în ciuda legii şi a recomandărilor europene.

Nu de aceeaşi părere este CSM, care, considerând că există într-adevăr o problemă, a decis să compare legislaţia europeană în materie, pentru a clarifica această lege care lasă loc acum abuzurilor, interpretărilor şi arbitrariului. Încătuşarea otova a tuturor arestaţilor preventiv este o măsură care aduce atingere demnităţii umane: să presupunem că cel încătuşat azi este achitat mâine, adică este considerat nevinovat; cine plăteşte atunci pentru traumele suferite? Cum cine, contribuabilul român, după cum puteţi vedea mai jos.

Este inutil să amintim că o persoană se bucură de prezumţia de nevinovăţie până la o decizie a unei instanţe de judecată. Mulţi îşi primesc azi condamnarea în direct la TV, prin acest spectacol degradant al cătuşelor. Chiar dacă ne oferă satisfacţie instant să vedem oameni încătuşaţi la televizor, în final această distracţie ne costă bani tot pe noi. În cazul Archip contra României, CEDO a obligat statul român (adică pe fiecare contribuabil) să-i plătească despăgubiri de 10.000 de euro cetăţeanului Constantin Archip din comuna Podoleni ţinut încătuşat de poliţişti timp de trei ore în mod abuziv şi filmat de o echipă TV.

Celor care vor sări să mă certe că m-am apucat acum să scriu de „spectacolul cătuşelor” doar pentru că patronul Mediafax este în cauză le dau dreptate. Ar fi trebuit să scriu din primul moment în care Adrian Sârbu şi-a arătat, într-un gest  care a făcut vâlvă, cătuşele în faţa ziariştilor. N-am făcut-o, cum n-am comentat nici speţa în cauză. Nu m-am pronunţat pe dosar, am prezentat poziţia acuzării şi pe cea a apărării şi am aşteptat, la fel ca ceilalţi colegi ai mei, o decizie a judecătorilor, convins că justiţia trebuie să se facă într-o sală de judecată, nu în presă. Cât despre „spectacolul cătuşelor” şi problemele legale ale reţinerii, Gândul a mai scris.

Dincolo de explicaţiile tehnico-juridice de mai sus şi fără legătură cu dosarul, nu pot însă să nu remarc faptul că ceea ce i se întâmplă astăzi lui Adrian Sârbu în spaţiul public este o mare porcărie. „Adrian Sârbu surprins mergând ca un om liber” este un titlu care reflectă nu doar un reflex de gândire totalitară, ci şi un resort vindicativ. Cei care au lucrat cu Adrian Sârbu ştiu că nu este un om comod sau plăcut: excesiv, vulcanic, cu aversiune faţă de mediocritate şi de lene, te poate zdrobi din trei vorbe. Mulţi dintre cei care îl atacă azi au probabil amintiri de neşters şi socoteli neîncheiate. Cei care n-au lucrat cu el şi care i-au fost, dimpotrivă, concurenţi ştiu cât de dureros e să iei bătaie ani la rândul de la trustul de presă înfiinţat de Adrian Sârbu. Asta nu ne împiedică să fim drepţi. Indiferent de motivaţiile şi umorile fiecăruia, indiferent de faptul că unii jubilează azi când îi văd cătuşele sau că şi-ar dori ca dentistul să-i trateze măselele cu cleştele, un lucru rămâne cert: nu este deloc surprinzător că omul care face azi titluri pentru că a fost „surprins liber” este tocmai cel care a inventat în România „Gândeşte liber”, un slogan care le-a servit multora drept ghid profesional în anii în care au făcut presă şi în grupul PRO, şi în grupul Mediafax, şi după ce au plecat în alte părţi. Cine a trăit în ideologia gândirii libere nu cred că poate face azi apologia cătuşelor fără să n-aibă măcar o tresărie a conştiinţei.

Şi mai e ceva deloc surprinzător pentru mulţi colegi „de breaslă” care uneori ne întreabă: de ce n-aţi sărit să-l „apăraţi”? Dincolo de faptul că, spre deosebire de alţi patroni de presă, Adrian Sârbu a avut bărbăţia să nu ceară ajutorul nimănui şi să se prezinte „fără trust” în faţa instanţei, neînţelegerea constă în ceea ce sunt azi multe trusturi de presă din România: simple ciomege politice.

Dacă mergea pe logica ciomagului, probabil că ar fi acceptat să le predea Grupul Mediafax lui Victor Ponta şi lui Sebastian Ghiţă la începutul anului trecut, când aceştia i-au cerut-o. Iarăşi deloc surprinzător pentru cei care-l cunosc, n-a făcut-o, iar acesta este motivul pentru care subsemnatul şi colegii lui încă pot gândi şi scrie în acest loc numit Gândul.

Dacă voia cu tot dinadinsul să fie apărat, Adrian Sârbu nu-şi făcea trust de presă independent, ci biserică, şi-i spunea Antena 3 sau dric cu fanfară şi cai mascaţi, şi-i spunea România TV. De abia acum găsim ceva cu adevărat surprinzător: motivaţia judecătorilor care au dispus arestarea preventivă „deoarece, fiind persoană publică, Adrian Sârbu ar beneficia de o imagine creată prin TV şi mass-media, putând astfel avea un impact deosebit asupra persoanelor ce pot ajuta la aflarea adevărului”.

 

 

Oricât de mult ar vrea unii şi alţii să vadă cătuşe la televizor, CEDO nu doar că dezavuează „spectacolul cătuşelor”, dar şi subliniază faptul că legislaţia României NU cere încătuşarea obligatorie.

Posted by Florin Negruţiu on 23 Aprilie 2015

 

Citește și: