41 vizualizări 20 apr 2008

Tragicul cam lipseşte din cultura şi civilizaţia românească. Nu ne dau afară din ţară sfinţii şi martirii, aşa că tragedia se înjghebează şi ea cu cine poate. Ultimul film al lui Sergiu Nicolaescu e o tragedie.

În Supravieţuitorul e vorba de un regizor-actor. Aproape octogenar, actorul-regizor mai face un film înviind fantome de carton ale tinereţii sale, care, cu trecerea deceniilor, au devenit şi mai jalnice. Aceleaşi pistoale, aceleaşi zâmbete, aceleaşi pălării, doar alte Mării. Împuşcături reverberate ca la Detunata. Înalt preafericitul comisar Moldovan face din nou slalom printre gloanţe în vreme ce accidentul vascular cerebral îl pândeşte în spatele ochilor înecaţi în pungi şi riduri. Bătrânul Limbă se străduieşte iarăşi să te facă să râzi, dar nu reuşeşte decât să-ţi nască întrebarea: Cum arată moartea la ţigani, când nu mai au ore de zbor? De râs râzi doar la sincronul buzelor cu vorbele persoanelor, brodit ca la o transmisie de pe Jupiter. Nu există în acest film nici un singur gest care să nu fie fals, nici o singură vorbă care să nu fie goală, un cabotinism mulţumit, maimuţărindu-se pe sine, dirijează toate relaţiile dintre personaje, caricaturi la puterea a doua. Până şi defilarea Ilenei Lazariuc la nudul gol nu-ţi trezeşte decât curiozitatea de a şti unde are silicoane şi unde nu. Oricum, mai bine decât Loredana Groza, care ia la un moment dat filmul în antrepriză, trăgând un dancing şi o cântare, un dancing şi o cântare, şi încă două, şi încă trei, de te-ntrebi dacă Moldovan nu era cumva coregraf, nu comisar.

Există în Supravieţuitorul o teribilă prospeţime a nătângiei cinematografice, în ciuda vârstei înaintate a mai tuturor celor amestecaţi în el. Am văzut filme de bătrâneţe şi de moarte ale unor uriaşi regizori: Tinereţe fără tinereţe al uriaşului Ford Coppola are incredibile momente de cineamatorism la limita oligofreniei. Eyes wide shut, testamentul lui Kubrick, e doar o bicisnică umbră a Portocalei Mecanice sau a Odiseei Spaţiale – 2001. Sunt filme proaste. Dar undeva în adâncul imaginilor se simte căutarea disperată a încă unui strop de graţie divină, conştiinţa dureroasă a glandei artistice uscate, neîmpăcarea cu sfârşitul artei înaintea sfârşitului vieţii. Ars brevis, vita longa. Uneori, prea lungă.

Sergiu Nicolaescu nu e numai un Supravieţuitor, dar şi un Nemuritor. Nici o angoasă, nici o îndoială nu îl clatină la apusul călătoriei sale prin lume: livrează cu vădită satisfacţie maselor de bizoni acelaşi kivetsch cinematografic care l-a consacrat. Pentru mine rămâne tragic faptul că poţi să trăieşti zeci de ani şi să faci zeci de filme fără să ştii la sfârşit cum arată cu adevărat sufletul cinematografului. Şi nu vreau să mă întreb ce-ai înţeles atunci din cinemaul propriei tale vieţi.

Pentru acest sentiment cu care am ieşit din sala Studio, Supravieţuitorul e un film bun, pe care a meritat să-l văd. Locul meu era acolo, rezervat, întrucât pe zi ce trece sunt şi eu tot mai mult o fantomă de pe vremea comisarului Moldovan.

Citește și: