Raluca ION
Raluca ION
6879 vizualizări 21 dec 2013

De-a lungul timpului, am auzit de câteva ori o întrebare al cărei rost nu l-am înţeles niciodată: “Dacă ai fi în mijlocul unui incendiu şi ai avea de ales între a salva un om şi un tablou nepreţuit de Rembrandt, ce ai alege?” Asta pentru că întotdeauna alegi, din toată inima, viaţa. Apoi mintea urmează firesc drumul inimii şi îi spune că a făcut alegerea cea bună: viaţa însăşi este cea mai desăvârşită formă de artă, omul pe care l-ai salvat ar putea face, în cursul existenţei sale, lucruri mai valoroase pentru ceilalţi decât pictura în sine, ar putea deveni într-o zi bunicul copilului care l-ar putea salva într-o bună zi pe nepotul tău. Şi chiar dacă nu va fi deloc aşa, secunda în care alegi omul este un moment de sănătate mintală, de încredere constructivă în viaţă, în lume şi viitor.

Mi-a revenit această întrebare în minte după ce am citit scrisoarea prin care Patriarhul Daniel le cere şefilor Consiliilor Judeţene să dea câte 300.000 de lei din bani publici pentru proiectul său faraonic, catedrala Mântuirii Neamului. Iar mulţi dintre aceştia spun că vor prevedea această sumă în bugetul pe anul viitor, ca o ilustrare perfectă a modului în care capii bisericii şi cei ai ţării sunt dispuşi să sacrifice oamenii, de dragul PROIECTULUI.

Patriarhul Daniel impune pe agenda publică o nouă temă care ar trebui să cutremure toată fiinţa creştină mai tare decât spaima faţă de ziua de mâine şi grija faţă de familia proprie. Acestea devin detalii nesemnificative în faţa grandorii lucrării ce stă a fi înfăptuite, în timp ce drama e alta: criza economică ameninţă “importantul şantier bisericesc”, după cum se arată în scrisoarea trimisă preşedinţilor de CJ-uri pentru a cere ajutor în sumă fixă. Iar autorităţile locale încep să discute cu toată seriozitatea despre cum să pună marele şantier al lui Daniel la adăpost de recesiune, în timp ce criza loveşte în voie umilele case ale românilor de rând. Mai marii judeţelor trec în buget sume pentru “bunul mers al întregii lucrări” de la Bucureşti, când ştiu că nu le vor ajunge banii pentru bunul mers al microbuzelor care trebuie să ducă elevii risipiţi prin cătune la şcoală. Şi trebuie să aibă în vedere, la cererea patriarhului, “plata materialelor şi manoperei necesare lucrărilor la structura” Catedralei Mântuirii Neamului, când cei mai săraci dintre locuitorii judeţelor lor ajung să trăiască pe stradă în absenţa oricăror lucrări la structura unor locuinţe sociale.

Nimeni nu spune că zidurile bisericilor ar trebui să fie făcute din chirpici sau din pereţii peşterilor, nimeni nu le cere oamenilor Domnului ca, odată cu haina preoţiei, să îmbrace haina sărăciei lucii. Dar când mai marii bisericii se ridică în înaltul cerului cu elicopterul şi hotărăsc cât de înaltă va fi turla, au datoria să se uite mai întâi în jos la eforturile pe care trebuie să le facă oamenii de care depinde ridicarea ei. Devine evident acum cât de greu le este românilor să strângă cele 400 de milioane de lei necesare pentru ridicarea Catedralei Mântuirii Neamului, bani care trebuie să vină de la Patriarhie, Ministerul Culturii şi Cultelor, autorităţile administraţiei publice locale şi colectă publică, adică de la fiecare dintre noi. Iar promisiunea că fala Catedralei se va duce peste mări şi ţări nu poate ţine loc de consolare pentru cei care trebuie să trăiască mai prost de dragul unui aşezământ pe care nu şi l-au dorit şi pe care unii îl vor vedea doar la televizor.

A trecut ceva vreme de la nefericita declaraţie a fostului ministru al Culturii Daniel Barbu, care era revoltat de câte festivaluri Shakespeare ar putea organiza la Craiova dacă programul de tratare şi prevenţie al HIV/SIDA ar fi redus la jumătate. Enormitatea, răscumpărată printr-o demisie târzie, pare, la o primă vedere, doar gafa unui ministru zănatic. Însă că acest mod de a gândi nu ţine doar de o modalitate nătângă de exprimare a unui singur om, ci este adânc înrădăcinat în fiinţa tuturor celor aflaţi la putere.

Vă daţi seama câte lucruri ar putea face ei, dacă noi, cu nevoile noastre, nu am toca atâţia bani? Câte catedrale ale neamului s-ar putea ridica dacă am mai tăia din sumele alocate pentru Sănătate şi Educaţie? Şi cât de frumos ar şti ei, mai marii bisericii cu mai marii statului, să convertească fiecare cărămidă şi fiecare vitraliu în capital politic? Nu contează că oamenii vor simţi pe pielea lor cât de prost trăiesc aici, pe Pământ. Cu discursurile şi binecuvântările potrivite li se va părea că au Paradisul la picioare.

Citește și: