Raluca ION
Raluca ION
6421 vizualizări 20 iul 2015

Aţi remarcat vreodată câtă forţă au cuvintele? Vedem, în situaţii obişnuite de viaţă, cum poţi ridica sau coborî un om cu câteva vorbe, cum îl poţi face să se simtă de doi lei sau de milioane. Observăm, de-a lungul existenţei noastre, cum cuvintele creează realităţi, generează acţiuni, formează comportamente, nasc atitudini şi simţim zilnic efectele pe care le au asupra noastră. Vorbele celor mai mulţi se sting atunci când trec de bariera cercului lor de cunoscuţi. Însă sunt câţiva ale căror fraze dăinuie, câţiva care şi-au făcut din cuvinte o profesie. Ideile lor au potenţialul de a ajunge la milioane de oameni, textele lor aduc la cunoştinţa unui public larg întâmplări neştiute, creează stări intense de emoţie, stabilesc standarde de exprimare. Sunt oameni foarte puternici. Şi au o mare responsabilitate.

Una dintre situaţiile în care această responsabilitate devine evidentă este cea în care este vorba despre victimele unor acte îngrozitoare de violenţă, despre agresori, despre pedeapsă, despre comunităţi care se întorc împotriva celor cărora ar trebui să le acorde sprijin şi compasiune. În fiecare zi aproape presa - şi mai nou creatorii de conţinut de pe reţelele sociale - prezintă cazuri de oameni agresaţi, femei abuzate, fete violate, copii care suportă violenţe greu de imaginat. La fel se întâmplă în întreaga lume, diferenţa constă însă în selecţie şi în ton. Supramediatizarea unor astfel de drame poate avea, din păcate, efectul invers celui scontat: conduce încet-încet la un soi de banalizare a răului.

Sunt situaţii care cer, pe lângă o documentare temeinică, echilibru şi extrem de multă luciditate în redactare. Sunt articole şi reportaje tv a căror miză ar trebui să nu fie emiterea de judecăţi, ci protejarea victimei, semnalarea faptelor şi a eventualelor erori din sistemul juridic, generarea de dezbatere asupra atitudinii comunităţii faţă de cei care au trecut printr-o suferinţă de neşters. Există, la nivelul întregii lumi, asociaţii care se implică în recuperarea şi reintegrarea victimelor actelor de violenţă, tratate despre traumă scrise de reputaţi specialişti în sănătate mintală, programe care ajută oameni făcuţi bucăţi într-o oră să se vindece într-o viaţă. Există profesionişti pe acest pământ care şi-au dedicat întreaga carieră ajutorării victimelor şi care vorbesc despre cât de delicat şi anevoios este acest proces. Nu poţi avea iluzia că poţi să vindeci pe cineva în piaţa publică sau la televizor, nu poţi calcula cât l-ar putea costa pe acel om acest tip de încercare şi acest tip de expunere.

Este foarte uşor să creezi emoţie şi să generezi audienţă pe acest fel de subiecte, exploatând sentimentul natural de revoltă al oamenilor faţă de agresiuni de o gravitate extremă. Este foarte uşor să dai detalii înfiorătoare despre felul în care s-a petrecut atacul, să ceri, de la tribună, în cuvinte extrem de tari pedepsirea vinovaţilor, să inciţi la violenţă, să foloseşti insulte. Când aduci însă un asemenea nivel de violenţă de limbaj în spaţiul public salubru din postura de formator de opinie consecinţele sunt extrem de grave. Valoarea unui asemenea demers nu o depăşeşte pe cea a unei tirade de înjurături pe stradă de care este capabilă şi o persoană care nu ştie să scrie şi să citească. Însă riscurile pe care le presupune sunt incomparabil mai mari. Unul dintre ele ar fi generarea sentimentului că, pe fondul unui sistem de justiţie slab, ai putea fi îndreptăţit să începi să administrezi dreptatea cu mâna ta. Altele sunt  mai subtile.

Majoritatea oamenilor au învăţat acasă şi la şcoală că nu este frumos să înjuri şi să te baţi. Se întâmplă din când în când să vorbim urât, dar evităm aproape întotdeauna să facem acest lucru în situaţii în care simţim că imaginea noastră publică ar putea avea de suferit, în contexte sociale în care acest lucru ne-ar putea atrage oprobriul public. Când un formator de opinie coboară nivelul discuţiei şi începe, indiferent de motiv, să folosească violenţa de limbaj într-un spaţiu public acceptat de toată lumea ca fiind dezirabil, sensibilitatea faţă de insulte se diminuează. Şi, într-o Românie deja agresivă la nivel exprimare, devine acceptabil să devenim şi mai agresivi. Dispare, cu alte cuvinte, încă unul din filtrele care ne ţin departe de tot ce este mai rău în natura umană.

Dacă violenţa fizică sau verbală ar putea rezolva ceva astăzi am trăi în lumea perfectă. Dacă vorba grea, pumnul de fier şi glonţul de oţel ar avea forţa de a repara lucrurile, azi n-ar mai curge nicăieri pe Pământ nici sânge, nici lacrimi. Dacă violenţa, această resursă inepuizabilă a omenirii, ar avea puterea de a vindeca sufletul lumii, n-ar mai trăi nimeni, niciodată, în durere şi teroare. Însă violenţa nu vindecă şi nu consolează. Tot ce poate face este să nască şi mai multă violenţă, să provoace un nivel şi mai mare de agresivitate şi traumă la nivelul societăţii. Nu le va face niciun bine victimelor. Însă ar putea naşte mai mulţi agresori.

 

Citește și: