Costin Ştucan
Costin Ştucan
20602 vizualizări 16 sep 2016

Filmul lui de Sica e un tribut adus celor 82.000 de italieni morţi în Rusia, în al doilea război mondial. Jumătate dintre ei au murit în lagărele de prizonieri, uneori în aceleaşi încăperi sordide pe care le împărţeau cu soldaţii români care şi-au lăsat şi ei oasele albe şi goale în pustiile Rusiei. 281.000 de români au pierit pe frontul de Est. Mulţi dintre ei zac şi acum în gropi fără cruci, neştiuţi de nimeni, dar plânşi în ţară de părinţii, fraţii sau copiii lor care i-au aşteptat zeci de ani în zadar să mai intre o dată în curtea casei.

În cartea sa, “Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică”, profesorul Radu Mărculescu, trecut la propriu în lumea drepţilor în 2011, la 96 de ani, povesteşte momentul întoarcerii în ţară după 9 ani de prizonierat la Oranki, Usciora sau Monastârka, în cele mai infernale locuri inventate de om pentru distrugerea omului:

“În sfârşit, intrai, urcai treptele terasei şi, când să apăs pe butonul soneriei, uşa se deschide brusc, ca şi când cineva ar fi pândit în spatele ei, şi..nu se poate...Cum? Bătrânica asta, puţin adusă, parcă micşorată, plăpândă, albită şi cu o boare de lacrimi pe gene să fie mama mea? O comparai cu cea pe care o lăsasem la plecare: o femeie în putere, dreaptă, fermă, stăpână pe sine...În imaginea de acum a mamei, am avut viziunea prăbuşirii, sub loviturile cumplite ale veacului şi ale nemiloasei noastre istorii, a întregii noastre lumi de altădată. Am strâns-o la piept cu putere, am îmbrăţişat-o îndelung, dar mi-am oprit la timp lacrima ce-mi forţa nodul din gât. “Mult ai mai lipsit, mamă! Inuman de mult, îmi spuse, privindu-mă lung şi ştergându-şi ochii. Dar acum, că te văd, sunt fericită”.

Era 1951, anul în care italienii îşi căutau dispăruţii din Rusia, însă românii nu aveau acest drept. Din voinţa regimului bolşevic instaurat după 1944, războiul împotriva URSS nu a existat, a fost şters din istoria Republicii Populare Romîne, şi prin urmare nici morţii şi dispăruţii lor nu mai existau. Cei întorşi – mutilaţi fizic şi psihic de ororile trăite - erau nişte fantome vii, proscrişi care luptaseră cu arma în mână împotriva “prietenilor sovietici”.
România comunistă a ales să îndese în malaxorul uitării carnea şi oasele sutelor de mii de tineri duşi cu forţa dincolo de Nistru. Cărţile de istorie nu conţineau o frază despre morţii români de la Stalingrad sau din Crimeea. Tendinţa a continuat şi după 1989 şi, mai revoltător, este întreţinută şi de tehnocraţii aflaţi acum la guvernare.

Din nefericire pentru ei, undeva în cernoziomul rus, ţăndările acelea de oase încă există. Carnea a putrezit, dar ciolanele albe de Ioni, Mihai, Constantini încă aşteaptă ziua dezvelirii tainei morţii lor. Joi, presa italiană a anunţat descoperirea unei gropi comune, la periferia oraşului Kirov (800 de kilometri nord-est de Moscova), în care se află între 15.000 şi 20.000 de schelete de soldaţi morţi în primele luni ale anului 1943. Din primele cercetări, au fost stabilite naţionalităţile victimelor. Sunt italieni, germani, unguri şi români.

Kirov a fost punctul terminus pentru multe marşuri ale morţii, prin zăpadă, ger, foamete, sete. Cei prăbuşiţi şi rămaşi în urmă erau miruiţi cu un glonţ în frunte de santinelele sovietice. Supravieţuitorii epuizaţi de marşul prin viscol erau înghesuiţi în bou-vagoane tencuite de gheaţă. În cartea “Sacrificiu în stepă”, Adolfo Tosello, un vânător de munte italian luat prizonier, povesteşte experienţa drumului spre lagărul Piniug, de lângă Kirov, oraşul lângă care a fost făcută recenta descoperire macabră. La îmbarcare, în vagonul său erau 70 de oameni. La sosire, jumătate erau morţi:

“După o vreme, nimeni nu le mai dădea atenţie celor care mureau. Supravieţuitorii spuneau: “A murit ăla”. Îl luam şi îl puneam pe grămada de cadavre adunată într-un colţ, la fel cum arunci gunoiul. Încercam să le aflăm numele, să le salvăm plăcuţele cu nume, dar apoi în lagăr autorităţile ne-au percheziţionat şi ne-au luat tot. Numele scrise pe o bucată de hârtie şi plăcuţele de identitate au dispărut”.

Radu Mărculescu scrie şi el despre înghesuiala, mizeria, păduchii, peştele sărat (siliotka) şi pesmeţii uscaţi (suhari) din vagoanele pentru animale cu care au fost transportaţi săptămâni de-a rândul. Şi mai scrie despre moarte: “Evada aproape în fiecare noapte câte unul din vagonul realităţii, lăsându-şi zălog trupul stors de suferinţă. (…) Apoi, la vreo staţie oarecare, se deschidea uşa şi în dreptul ei apărea convoierul întrebând câţi oameni au murit as’noapte. “Unu”, răspundea corul... “Malo (puţin), replica acesta dojenitor. În vagonul alăturat au murit cinci”, ne spunea el cu tonul unei provocări la o întrecere socialistă: care din vagoane să dea cea mai mare producţie de morţi pe noapte”.

Morţii din aceste vagoane erau aruncaţi la sosire în gropi comune. La fel se întâmpla şi cu cei seceraţi ulterior în lagăre, de inaniţie şi de boli. Ce au găsit cercetării ruşi la periferia oraşului Kirov este doar o mică parte din rămăşiţele trecerii prin iad a aproape un milion de de oameni, cândva, acum 73 de ani.
Infernul a trecut, ignoranţa a rămas, însă, la fel. Gianfranco Simonit, cercetătorul italian alertat de descoperire de o asociaţia maghiară, a declarat că Ambasada Italiei din Rusia a fost informată despre descoperire în luna iunie, la fel şi reprezentanţele diplomatice ale Germaniei, Ungariei şi României.
Publicarea acestei informaţii pe site-ul Ministerului de Externe ar fi interesat direct sute de mii de români. Zeci de mii de soldaţi daţi dispăruţi pe frontul de Est nu au nici acum un mormânt, iar numele lor sunt pomenite duminica în biserici de copiii lor sau de nepoţi. Unii dintre ei au fost înghiţiţi de groapa hapsână de lângă Kirov, iar viziunea magică a regizorului italian Vittorio de Sica i-a transformat în flori ale soarelui.

Pentru toate experienţele traumatizante descrise mai sus, Ministerul de Externe era dator să informeze publicul despre descoperirea macabră. De asemenea, era obligat să întreprindă o acţiune de centralizare a numelor soldaţilor rămaşi dispăruţi acum peste şapte decenii, în încercarea de a le contacta urmaşii.

Deocamdată, românii au aflat ştirea de la alţii, ca de obicei.

Actualul ministru de Externe,Lazăr Comănescu, a fost diplomat şi în România comunistă care şi-a negat o bucată de istorie.

Unele obiceiuri pur şi simplu nu dispar niciodată.







 

Citește și: