Lelia MUNTEANU
Lelia MUNTEANU
1426 vizualizări 21 apr 2019

E vremea când în Aghion Oros, în Sfântul Munte, se plămădeşte artosul Învierii. Uşa Miezonopticii se deschide astăzi spre Săptămâna Mare.

E Săptămâna în care întregul Athos se înmiresmează de cântările celor mai vestiţi protopsalţi, cântări care curg din Simonpetra ca dintr-un izvor duhovnicesc.

E Săptămâna când se arată mai des cei doisprezece, după unii, şapte, după alţii, cuvioşi pustinici, care altminteri trăiesc nevăzuţi, încă din vremuri pe care mintea noastră nu le poate cuprinde. Nu puţini cred că  i-au întâlnit în preajma leprozeriei de la Iviron, alţii pe la Colibele Arse.

Pustnicii nevăzuţi, se spune, sunt înveşmântaţi în pânză de catarg, ale cărei găuri sunt prinse cu aşchii de lemn. Învârt între degete mari mătănii făcute din portocole uscate. Umblă cântând şi, când se pierd în tufişuri, aplecându-se să se ospăteze cu mure, par nişte corăbii eşuate.  

Ei, pustnicii nevăzuţi, se spune, poartă (într-o cutie legată de gât cu un odgon) o spusă a lui Clement Alexandrinul, de care mulţi încă se tem, ca de blestemele celor 318 părinţi teofori ai primului Sinod de la Niceea: „Omul e un animal care râde”.

Citește și: