Ovidiu Iordan
Ovidiu Iordan
3063 vizualizări 27 nov 2018

Întreaga lui creaţie ne-a purtat, ne poartă şi ne va purta către această stare de graţie nepieritoare. Dar este o graţie feroce, una pentru care trebuie să ai - deopotrivă - un suflet mare de artist unic şi un stomac tare de bărbat adevărat. Aşa cum a avut el. Şi pentru că acest geniu nebun în sine şi nebun după o cinematografie valoroasă şi autentică la modul cumplit de patologic trebuia să poarte un nume, i s-a zis Bernardo Bertolucci!

Din 26 noiembrie, Poetul Damnat al Filmului de Artă al ultimei jumătăţi de veac ne-a lăsat singuri să dansăm, vrăjiţi de magica lui moştenire - deopotrivă divină şi diabolică - ultimul tango la Paris... Iar acest dans în buclă ne va duce mereu de la agonie la extaz, de la fericire la nefericire, de la păcat la mântuire! Şi asta pentru că, în cazul lui Bertolucci, nu ştii niciodată (prea) limpede dacă dansezi cu diavolul devorator de carne şi spirit sau cu îngerul păzitor al ultimei tale sclipiri de candoare. Pentru simplul motiv că la el, toate aceste ipostazieri ale naturii umane sălăşluiesc simultan în fiecare dintre noi.

Exact pe acest ”bunul-răul-şi-urâtul” din om - învăţat de la cine altcineva decât de la însuşi Sergio Leone, unul dintre mentorii săi - l-a exprimat la modul sublim şi grotesc în acelaşi timp, aşa cum foarte puţini alţi regizori de geniu au făcut-o în istoria cinema-ului. Şi dacă adăugăm şi influenţa pe care alt creator devastator a avut-o asupra sa - Pasolini - atunci poate vom înţelege de ce Bertolucci îşi merită locul lângă Fellini şi ceilalţi zei profani ai cinematografiei italiene şi universale! Şi da, l-a influenţat şi pe însuşi Coppola! Nu întâmplător, ei doi sunt probabil regizorii care au scos şi dezlănţuit tot ce era mai bun şi nebun dintr-unul dintre cei mai mari actori din toate timpurile, Marlon Brando!

Dacă poveştile adevărate din culisele capodoperelor ”Naşul” şi ”Apocalypse Now” sunt arhicunoscute, delirul regizoral şi actoricesc şi-a atins climaxul în pelicula nerecomandată ipocriţilor fără stomac artistic, fără îndoială cel mai valoros, controversat şi tulburător film al lui Bertolucci, ”Ultimul tango la Paris”! Nu mai departe de 2016, regizorul născut la Parma a făcut o mărturisire atroce pentru ”o anumită parte a publicului” care nu ţine prea bine la acest lapte-gros al exprimării cinematografice! Astfel, cu aproape jumătate de secol înainte de Hypocritwood-ul lui #MeToo, Bernardo Bertolucci şi Marlon Brando au spulberat, pur şi simplu, toate convenţiile şi limitele dedublării artistice.

Concret, pentru a obţine o reacţie absolut autentică din partea Mariei Schneider - care abia împlinise 19 ani la acea vreme, în irepetabilul an 1972 - Bertolucci şi Brando au pus la cale un ”mic” plan diabolic şi pervers: fără s-o anunţe în niciun fel, cei doi au ”improvizat” acea situaţie interpretativă care a intrat demult în istoria filmului drept ”scena untului”, în urma căreia conceptul de sodomie nu a mai avut cum să scape printre degete nicio conotaţie, pe cât de alunecoasă şi păcătoasă, pe atât de voluptoasă şi faimoasă... Ceea n-o absolvă însă de infamia gestului în sine, care a marcat-o pe Maria Schneider ani şi decenii în şir. ”Am vrut să obţin de la Maria reacţia ei naturală de fată, umilită şi furioasă, şi nu de actriţă... Da, mă simt vinovat, dar nu regret! Uneori, arta chiar cere sacrificii!”, s-a confesat Bertolucci cu privire la probabil cea mai cunoscută scenă de viol autentic dintr-un film de artă din istoria cinemtografiei! Cinic, trist, dar adevărat! Chit că din punct de vedere artistic şi (in)estetic, trăirea actoricească din acea scenă este dincolo de orice cuvinte...

Cum dincolo de cuvinte este fiecare clipă filmată vreodată de către Il Maestro Bernardo Bertolucci! Fie că vorbim de ”1900” - unde redescoperim un altfel de Robert De Niro - de ”Visătorii”, de ”Conformistul”, ”Frumuseţe furată”, ”Cerul ocrotitor”, ”Micul Buddha” sau de ”Eu şi tu”.

Şi, ca să dăm magicianului ce-i al magicianului Bertolucci, ca un gest de mulţumire, admiraţie şi veneraţie, să ne amintim şi să revedem o capodoperă a nostalgiei noastre, a tuturor - fani, profani sau fanatici ai ”bertoluccismului” - şi anume cea mai cunoscută producţie a sa, de proporţii epice, faraonice... cel dintâi ”Epic-Cinema” modern, cu adevărat, acesta este luuung-metrajul ”Ultimul Împărat”! Care l-a transformat pe Bertolucci în primul regizor european care a cucerit, nu doar la figurat, ci şi la propriu, Hollywood-ul! Cele nouă Oscar-uri primite - printre care şi cele pentru cel mai bun regizor şi cel mai bun film - sunt o mărturie vie că o poveste adevărată şi sfâşâietor de frumoasă învinge orice ipocrizie şi prejudecată şi lasă urme adânci în sufletele noastre, care transcend cotidianul, banalul, trivialul... Iar Bertolucci a transformat în toată opera sa cinematografică tot ceea ce era previzibil de superficial într-un imprevizibil senzual, unde totul e posibil! Mai ales imposibilul...

Şi asta pentru că nu a fost doar un mare povestitor în limbajul cinematografic, ci şi un vrăjitor vizual care a surprins deopotrivă luminile şi umbrele sufletului nostru, fie că suntem visători, amanţi sau regi... pentru o zi, pentru o viaţă, pentru o eternitate sau pentru o secundă. El ne-a făcut să iubim din nou... Parisul, el ne-a făcut să dansăm din nou tangoul, el ne-a făcut să dansăm din nou cu diavolul... până când unul dintre noi se împiedică pe ringul vieţii ca-n filme şi devine un înger căzut! Dar care apoi se ridică şi sfidează orice generic, cu zâmbetul dulce-amar, sublim şi pervers, sacru şi profan, asemeni lui Marlon Brando! Poate că, după ce-i revedem capodoperele, am vrea fiecare dintre noi să fim aidoma lui Bernardo Bertolucci, mereu ultimul împărat aflat la primul sărut al tinereţii fără sfârşit...

 

Citește și: