Cristian Hostiuc
Cristian Hostiuc
26014 vizualizări 8 sep 2014

De această scădere a dobânzilor la euro beneficiază şi România – stat, companii, persoane fizice -, pentru că indicatorii de referinţă EURIBOR stau la baza calcului ratelor pentru creditele acordate în euro pe piaţa românească.

Cu toate că acest cost de finanţare a ajuns la minim, EURIBOR la trei luni ajungând la 0,1% pe an, România trăieşte o adevărată dramă: sistemul bancar românesc trimite liniile de finanţare înapoi băncilor-mamă pentru că nu există cerere de credite, pentru că operaţiunile se recalibrează, pentru că România formată atât din stat, cât şi din companii sau persoane fizice, nu poate să pună pe masă proiecte de investiţii care să preia aceşti bani disponibili.

Banca Naţională constată statistic că, din decembrie 2008 încoace, 9 miliarde de euro din liniile de finanţare ale băncilor mamă au plecat acasă. Tot este ceva că au mai rămas 13 miliarde de euro.

Dramatic este că, între 1982 şi 1989, pentru rambursarea rapidă a 9 miliarde de dolari datorie externă, după intrarea în default, Ceauşescu a înfometat şi dezindustrializat tehnologic o ţară pentru a face rost de orice formă de valută.

Florin Georgescu, prim-vice guvernator al BNR, este fericit, în calitate de responsabil cu supravegherea băncilor, că această dezintermediere este paşnică  şi că nu pune probleme sistemului bancar care a rezistat crizei.

Dar banii pleacă exact când costul acestor fonduri este la minim istoric, ceea ce este o dramă. Numai în ultimul an au plecat  3 mld. euro, iar în timpul acesta economia şi companiile caută cu disperare lichidităţi pentru a mai respira.

Nu ştiu a cui este vina că banii pleacă, că sistemul bancar românesc se răstrânge în loc să crească, că nu se cer (de cei care pot lua) şi nu se dau credite (cei care vor, dar nu sunt finanţabili conform noilor politici de creditare), că nu sunt proiecte de investiţii bancabile atât la nivel micro, cât şi la nivel macro, că asistăm la această dramă.

Dar constat că cei care au puterea, mijloacele de a opri acest exod financiar, nu fac nimic, ci doar îl consemnează statistic, în prezentări.

După Revoluţie, România s-a confruntat cu exodul uman, 3 milioane de români - cea mai bună, cea mai tânără şi cea mai educată forţă de muncă - au plecat din ţară pentru că economia, administrată de clasa politică, nu avea ce să le pună pe masă. România a rămas cu 4,5 milioane de angajaţi care trebuie să susţină 5,4 milioane de pensionari.

Acum se întâmplă exodul financiar. Pleacă banii din ţară, de fapt pleacă valuta din ţară (pentru care în anii `90 se făcea moarte de om), pleacă cei mai buni şi cei mai ieftini bani, care îţi permit să cumperi peste tot în lume. BNR nu poate să printeze euro când vrea, aşa cum poate să facă la lei, de aceea această resursă valutară este cu atât mai preţioasă şi mai importantă.

În condiţiile în care valuta pleacă, se repatriază, în loc să fie ţinută cu dinţii, băncile au ajuns să se lupte pentru resursele în lei ale populaţiei, care sunt limitate şi pe termen scurt pentru a-şi finanţa bilanţul şi operaţiunile. 

Plecarea valutei este o dramă, în condiţiile în care resursele interne sunt limitate. La acest exod se adaugă şi dezastrul fondurilor europene. În iulie, guvernul a atras numai 36 de milioane de euro de la Bruxelles.

Din 2007 până acum, sumele oferite gratis de Uniunea Europeană şi luate de România, ca parte a procesului politic al integrării în UE, au fost de numai 6,8 miliarde de euro, adică numai 35% din ceea ce ni s-a pus la dispoziţie. 

Acest dezastru al fondurilor europene – administrat de toate guvernele  - este mult mai grav decât rambursarea liniilor de finanţare, pentru că aceşti bani europeni au un cost zero.

Dacă adunăm 13 mld. cu 9 mld., exodul financiar se ridică la 22 mld. euro, bani care i-ar fi permis României să-şi plătească angajaţii nu cu un salariu minim pe economie, de 900 de lei (200 euro), sau un salariu mediu lunar de 1.700 de lei (380 euro), sau o pensie medie de nici 700 de lei (160 euro) pe lună.

Cu 20 de miliarde de euro, bani pierduţi, poate cursul valutar nu ar fi fost la 4,4 lei pentru un euro, ci poate la 3,5 lei pentru un euro şi ar fi rezistat acolo, iar economia românească ar fi fost mai competitivă, iar piaţa internă mai puternică, firmele locale ar fi vândut mai mult, iar oamenii nu ar fi fost atât de speriaţi de creditele luate.

Dar în final constatăm că nimic din acest lucru nu s-a întâmplat, singurele certitudini fiind exodul uman şi acum cel financiar. 

Citește și: