Gandul.info
Marian SULTĂNOIU
Marian SULTĂNOIU
2156 vizualizări 15 mar 2018

Vorbesc, de această dată, despre o suită de acţiuni poliţieneşti, unele complet nejustificate, altele exagerate, pentru ca, în final, prostia – dacă dăm crezare explicaţiilor celor implicaţi –, care devine ucidere din culpă, să pună bomboana pe coliva unui om.

Mă gândesc, mai întâi, la ce reacţie aş putea avea, trezindu-mă cu bubuituri de berbece în uşa de la intrare, cu strigăte şi somaţii, urmate de ameninţări. Aş reacţiona, probabil, după un timp de derută şi recuplare la realitate, prin a-i întreba pe indivizii în misiune dacă sunt complet sănătoşi, de vreme ce îmi distrug cu brutalitate bunurile, fără avertisment, fără îndoieli, fără întrebări.

Ei bine, pe măsura nelămuririi mele, aş putea răspunde, după eveniment, direct proporţional cu tonul pe care pun întrebările lămuritoare, acuzat fiind, pentru asta, de ultraj. De ce? Evident, pentru că inşii violenţi constituie o echipă de poliţişti care a greşit adresa.

Şocant? Aiurea! Şocul urmează: un şef de serviciu din Direcţia Operaţiuni Speciale şi doi ofiţeri de poliţie au năvălit peste un profesor de Istorie, Corneliu Riegler, din Bucureşti, în căutarea unei femei acuzate de înşelăciune, care se mutase de mult de la adresă.

Ulterior, în loc să-şi ceară scuze, cu demnitatea cuvenită, „oamenii legii” au formulat plângeri penale pentru ultraj faţă de profesorul agresat.

„Responsabilitatea pentru neajunsurile constate revine atât poliţiştilor din cadrul structurii de investigaţii criminale din judeţul Prahova, care au pus în aplicare mandatul de percheziţie la acea adresă, cât şi poliţiştilor din cadrul Direcţiei Operaţiuni Speciale, care nu au acordat sprijinul necesar localizării cu precizie a persoanelor căutate”, a declarat Cătălin Ioniţă, şeful Poliţiei Române, pentru a ne face să înţelegem că nu e chiar totul pierdut.  

Nu au trecut două zile de la izbucnirea acestui scandal penibil, ca să mă trezesc, oripilat, în faţa televizorului, holbându-mă la o scenă absolut grotescă.

Un bărbat, cât se poate de decent şi de în apele lui, grăbindu-se, a traversat o stradă marginală, la doar câţiva metri de o trecerea de pietoni. În momentul imediat următor omul este luat pe sus de trei poliţişti, încătuşat cu o violenţă absurdă – întrucât a întârziat câteva clipe să se legitimeze –, trântit pe capota unei maşini şi otrăvit cu o substanţă lacrimogenă pulverizată în ochi, în gură, şi în nas, de agent, deşi „agresorul” în cauză strigă, ca din gură de şarpe, că nu mai poate respira, fiind astmatic.

Iar astăzi, după ce un un tânăr vasluian – este adevărat, cu antecedente -, fiu de poliţist (şi el cu probleme penale), care a încercat să fugă de lângă un echipaj de la Rutieră, „a fost împuşcat în cap, din greşeală, de agentul care îl urmărea”, m-am gândit, pentru moment, că fiecăruia dintre noi i se pot întâmpla lucruri, dacă, din întâmplare, călcăm pe bec în apropierea unui poliţist înarmat cu berbec, cătuşe, spray-uri şi pistoale, şi dacă, din greşeală, unii dintre ei ne-nimeresc.

Din nenorocire, tânărul a murit. Iar explicaţia cu pistolul care se descarcă, una-două, „din greşeală”, nu ştiu dacă e valabilă sau nu, dar ceea ce ştiu exact este că arma din dotare e, sută la sută, proprietatea şi responsabilitatea trăgătorului.

Am scris aici, şi nu o dată, că poliţistul nu poate fi lăsat, neînarmat, la cheremul fărădelegii. Dar nici poliţistului nu-i este permis să-şi descarce frustrările, generate în timp, de violenţele suportate din partea interlopilor, pe spinarea cetăţenilor non-violenţi. Care, e drept, mai pot greşi şi ei.

Citește și: