Marian SULTĂNOIU
Marian SULTĂNOIU
1834 vizualizări 6 iun 2018

Putem porni discuţia de la următorul fapt: multe persoane cu expertiză judiciară – miniştri, analişti, magistraţi, constituţionalişti - au opinat că, prin decizia luată, CCR şi-a depăşit atribuţiunile. Şi unde să verificăm adevărul acestor spuse, dacă nu în Biblia democraţiei româneşti – Constituţia.

Iată ce spune/propovăduieşte ea, la Titlul V – Curtea Constituţională:

Structura – Art. 142, (1): Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei. (2) Curtea Constituţională se compune din nouă judecători, numiţi pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit.

Atribuţii – Art. 146, (e) Soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii.

Deciziile CCR – Art. 147, (4) Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.

În consecinţă, în această primă problemă, există trei certitudini – CCR este garantul supremaţiei Constituţiei; judecătorii CCR sunt numiţi pentru un mandat de nouă ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit; de la data publicării, deciziile CCR sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor – şi o relativă ambiguitate: soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice.

În ce fel/cum/la ce mod le soluţionează, povestea nu spune, dar, coroborând cu prima certitudine (CCR este garantul supremaţiei Constituţiei), putem trage concluzia că le soluţionează în aşa fel încât să garanteze/să nu schimbe/să nu afecteze supremaţia Constituţiei. Pe scurt, să nu aducă acesteia modificări/adăugiri ad hoc, prin interpretări subiective/conjuncturale, care să schimbe, în principal, „spiritul legii”, lăsând, nu-i aşa, „litera” la locul ei.

Astfel, cei care constată în cazul de faţă depăşirea atribuţiunilor de către CCR, găsesc un suport în textul Constituţiei.

Iar problema, abia de aici începe.

Este normal/moral/constituţional, de vreme ce Curtea e în defect structural şi şi-a mai şi depăşit atribuţiunile, ca preşedintele să dea curs hotărârilor acestei instituţii?!

Ei bine, deşi pare nedrept/neverosimil, în opinia mea, răspunsul este da. De ce da?! Pentru că, dacă nici preşedintele nu ar mai ţine cont de prevederile Constituţiei - care stipulează, în clar, că „de la data publicării în Monitorul Oficial al României, deciziile CCR sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor” -, urmat de celelalte instituţii ale statului, de organisme şi reprezentanţi ai Justiţiei, de majoritatea societăţii civile (toţi aceştia nemulţumiţi fiind, la rândul lor, de ultima decizie a Curţii), statul român şi-ar pierde reperele unui stat de drept.

Pentru că, dacă nimeni nu mai respectă nimic într-un stat, acela nu mai poate fi un stat de drept, ci unul în haos.

Şi mai cred că instituţiile unui stat de drept care au greşit/greşesc dar există, fiind funcţionale (păstrând astfel osatura societăţii democratice), pot fi reparate/îndreptate/reorganizate pe principii desprinse de interesul politic, gregar. Pentru că de aici pleacă totul.

Cred, astfel, că singura decizie, necesară în aceste condiţii, a preşedintelui Iohannis, este aceea de a nu respinge, declarativ, decizia CCR.

E posibil ca, parte a judecătorilor Curţii, înţelegând postura în care se află, astăzi, instituţia, din cauza problemele existente în propria structură, precum şi din cauza depăşirii atribuţiunilor sale în luarea deciziilor, să fi sperat la un refuz prezidenţial, tranşant, gest care ar fi declanşat un scandal fără precedent, fluturând ca o perdea de fum peste toate relele momentului.

Graba cu care CCR a informat Comisia de la Veneţia, despre „presiunile la care este supusă” – înainte chiar de a-şi redacta şi prezenta motivarea, şi înaintea formulării vreunui răspuns din partea preşedintelui -, acţiune, fără îndoială, intempestivă, duce cu gândul la o astfel de strategie.

În consecinţă, instituţiile statului de drept pot greşi. Esenţial este ca oamenii de decizie din stat să nu ducă, în spirală, greşelile repetate, pe „cele mai înalte culmi de civilizaţie şi progres”.

Mai bine le păstrează în funcţie pentru a le putea drege. Fără ele, democraţia nu mai există, iar ca să mai poţi repara ceva, dincolo de democraţie, nici vorbă.

Citește și: