Lelia MUNTEANU
Lelia MUNTEANU
2559 vizualizări 20 dec 2016


“Eto provokaţia!” au concluzionat în cor preşedinţii rus şi turc. O provocare a cui? A kurzilor - exclus, ruşii caută chiar să-i împace cu turcii. A güleniştilor, spun autorităţile dând publicităţii nişte facsimile din care rezultă că asasinul fusese îndoctrinat în şcolile imamului Fethullah, că fusese o loază cu relaţii şi că – mai grav – când era în toi ceea ce se cheamă “lovitura de stat eşuată” din 15 iulie îşi luase liber, de unde rezultă că ar fi fost de partea puciştilor.

O singură întrebare, esenţială, rămâne fără răspuns: cum a reuşit foarte tânărul poliţist, membru al trupelor de elită antirevoltă, să scape de epurările masive? Pentru cealaltă întrebare, la fel de importantă – de când pun güleniştii la cale asasinate?  - răspunsul oficialilor e pregătit: de la lovitura de stat.

Ce încearcă să sugereze, deopotrivă, Ankara şi Moscova? Că provocarea vine din partea celor care nu doresc pacea în Siria. Adică a occidentalilor. Nu întâmplător, ni se dă de înţeles, la ora la care ambasadorul rus era asasinat, şeful diplomaţiei turce se pregătea să decoleze spre Rusia, la întâlnirea tripartită ruso-turco-iraniană. Care s-a desfăşurat cu success astăzi, în ciuda tuturor opreliştilor.

Cum se pot înţelege asupra păcii în Siria trei puteri cu interese fundamental diferite, care au jucat până mai ieri roluri diferite în conflict? E iscusinţa Rusiei de a-i pune pe iranienii şiiţi şi pe turcii sunniţi (membri NATO) la aceeaşi masă verde. Cele opt focuri de revolver n-au făcut decât să netezească negocierile şi să întărească decizia ruso-turco-iraniană de a acţiona ca... mediatori, într-o zonă în care pot fi acuzaţi (ce/i drept, nu doar ei) de crime de război. .

Asasinarea ambasadorului rus e acum instrumentalizată politic, de toate părţile.

Cât priveşte Turcia, politica sa externă e tot mai confuză şi mai contradictorie, pe măsură ce preşedintele Erdoğan se apropie de momentul în care îşi va oficializa statutul de stăpân absolut.

Citește și: