Florin NEGRUŢIU
Florin NEGRUŢIU
176 vizualizări 28 mar 2011

O lectură a telegramelor Wikileaks despre România îţi induce destul de brutal sentimentul că este rău, dar se putea să fie infinit mai rău. Este evident, din selecţia de documente apărută pe piaţă, că Traian Băsescu este preferatul americanilor pentru că, dintre politicienii români, el răspunde cel mai bine intereselor militare şi economice ale Statelor Unite (vezi episodul cu avioanele F16) şi, mai mult decât atât, anticipează dorinţe şi cere supliment ("Îmi doresc o prezenţă a FBI în România la fel de activă ca cea a CIA"). Opţiunea americanilor este reliefată în tuşe groase mai ales în preajma campaniei electorale prezidenţiale, când Mircea Geoană apare în telegramele Wikileaks drept fanfaron ("Sunt number one azi în România"), instabil şi nedemn de încredere (zboară la Moscova "cu avionul lui Vântu"). Traian Băsescu însuşi are păcatele lui: bea din ce în ce mai mult ("Problemele cu băutura s-au înrăutăţit", spune Bogdan Chirieac), are o concubină drăcoasă (pe Elena Udrea, "paramour" şi "saucy person") şi e degrabă vărsătoriu de sânge (ne)vinovat ("Nu mă faceţi să dau drumul la dosare"). Cu toate acestea, par a ne asigura americanii, opţiunea pe care românii au făcut-o la alegerile din 2009 este cea corectă.

Recunosc că, pe parcursul lecturii, am avut impresia că telegramele au fost scrise de Sebastian Lăzăroiu. În termeni jurnalistici, valoarea informaţiilor din telegramele Wikileaks despre România este nulă. Cel puţin din ceea ce a apărut până acum, "informaţiile" care se vehiculează sunt din zona bulevardieră: nicio dezvăluire care să arunce în aer establishmentul, în schimb hectare de bârfe, din care răsar comentarii politice. Analiza politică făcută în telegrame, simplistă, ca să nu spun de-a dreptul maniheistă, merge pe schema de gândire a Palatului Cotroceni. Cine nu e cu noi e cu oligarhii şi cu ruşii. Băsescu e omul americanilor din CSAT, plecarea lui ar însemna un risc şi o plonjare în necunoscut. Ameninţarea rusească este tot timpul prezentă.

Nuanţele diplomaţiei americane moderne sunt şterse cu totul în acest colţ de lume în care a fost trimis un cowboy drept ambasador să ţină hotarele imperiului nepenetrate de interesele ruşilor şi ale mogulilor lor. În telegrame apare şi un top al oligarhilor şi al baronilor locali, realizat şi titrat în cel mai pur stil tabloid românesc ("Cine deţine cu adevărat România"), în care stau laolaltă miliardarul din revista Capital Dinu Patriciu, patronul Stelei Gigi Becali şi Iulian Dascălu, un patron de mall-uri. Este o compilaţie făcută de "un student în practică la ambasada SUA" (?!) care probabil n-a mai apucat să citească, în scurtul său stagiu de pregătire în această ţară exotică, de averea fabuloasă a conaţionalului său Puiu Popoviciu, cetăţean român şi american, de felia de Românie pe care şi-au tras-o un Alexandru Bittner şi un Remus Truică sau de trioul care mănâncă asfalt pe pâine Besciu-Umbrărescu-Căşuneanu.


Nu cred că a trăit cineva vreun şoc sau vreo revelaţie citind wikileaksurile româneşti. Ele vin în lunga tradiţie de delaţiuni şi de trădări naţionale. Dacă este o amprentă specific românească în aceste telegrame, ea s-ar numi "turnătoria din pasiune". Urmaşi demni ai unor înaintaşi care-şi luau firmanul de la Înalta Poartă şi gâtul în ţară, politicienii de astăzi rup uşa ambasadei Statelor Unite pentru a face "analize politice", care, vulgar spus, înseamnă turnătorie cu lustru. Unii toarnă cu atâta zel, încât dau tot din casă. De pildă, un "Deep Throat" de România, deputatul Georgian Pop, scoate din gâtlej caracterizări pe bandă rulantă despre colegii de partid, care-i stau "ca o piatră de gât". Mircea Geoană îşi toarnă partidul, care "l-ar omorî" dacă ar afla că se întâlneşte pe ascuns cu Traian Băsescu. Dincolo de efectul comic pe care aceste anecdote cu politicieni îl au asupra cititorului, ne rămâne un subiect de meditaţie gravă: se dovedeşte odată în plus de ce Securitatea a avut atâta succes în România - mulţi dintre vecinii, colegii de serviciu sau rudele noastre se ofereau benevol să colaboreze, nu trebuia să le pună nimeni sula în coaste.


Nu pot să închei fără să salut din nou prezenţa lui Bogdan Chirieac în discuţie. Nicio masă fără peşte, nicio stenogramă fără Chirieac. Dacă am face un concurs în care ar trebui să alegem un om care să reprezinte cel mai bine spiritul nostru maleabil în lume, domnul acesta, pentru care ziua are prea puţine ore pentru cât "consulting" poate să facă, ar fi, de departe, câştigător detaşat, plus un comision.

Citește și: