6 vizualizări 6 ian 2008

Hotărât lucru, suntem în plin coşmar. Deschideţi urechea şi ascultaţi de câte ori pe zi se pronunţă acest cuvânt, la televizor şi la radio, de câte ori se scrie în paginile ziarelor sau pe net. Este cuvântul sezonului, al anului, al deceniului. El e superlativul absolut al răului zilelor noastre. Dincolo de coşmar nu mai e nimic altceva decât, evident, un alt coşmar. Coşmarul intră, cam odată cu prima leafă, în bagajul lexical obligatoriu al reporterului de teren.

La el se roagă editori, producători şi realizatori, el garantează audienţa şi succesul rapid. În România, cam tot ce nu merge este de coşmar. În primul rând, traficul. „Trafic de coşmar” a devenit o formulă de-a dreptul pleonastică. Ea vrea să însemne că e aglomeraţie, lucru care trebuia să se întâmple într-o ţară în care nu s-a mai construit nimic şi în care piaţa vânzărilor de maşini a explodat. Apoi, concediile. Nu e aia vacanţă adevărată dacă n-are în ea şi puţin coşmar. Ştiţi formula: „Ceea ce trebuia să fie o vacanţă de vis s-a transformat într-un coşmar”. Românii, când nu se distrează pe cinste, petrec ore de coşmar (în aeroporturi, la vamă, în hoteluri şi restaurante proaste).

Sărbătorile nu sunt ele sărbători dacă nu au şi clipe de coşmar (la supermarket, dacă prinzi o coadă, la urgenţe, dacă ai mâncat peste măsură, în Bulgaria, dacă dai peste vreun poliţist). În ultimii ani, şi vremea a devenit de coşmar. Vara e de coşmar (că e caniculă sau plouă), iarna e la fel (că ninge). Autorităţile sunt mereu luate prin surprindere, ele netrăind, se pare, coşmarul, laolaltă cu compatrioţii lor.

Coşmarul este un brand atât de românesc încât am început să-l luăm cu noi peste hotare. Mutu este un coşmar pentru echipele adverse, handbalistele noastre au avut un final de coşmar la Campionatul mondial din Franţa, Euro 2008 se anunţă de pe acum un coşmar, băieţii picând într-o grupă de coşmar (sau a morţii). Străinii, dacă au proasta inspiraţie să ne treacă pragul, sunt şi ei loviţi de acest spirit al locului. Iată, Iglesias tatăl a avut un concert de coşmar la Timişoara. Filmul american „Meet the Fockers” nu se putea traduce la noi altfel decât „Doi cuscri de... coşmar”. Şi era o comedie.

Ai spune că suntem un popor în vecinătatea apoplexiei şi a atacului de cord. Că suntem gata să facem atacuri de panică „încă de la primele ore ale dimineţii”, prelungind visurile urâte ale nopţii într-un coşmar continuu. Acest automatism lexical al presei de azi nu e întâmplător. Ar fi uşor de spus că presa exagerează ca să se vândă mai bine sau că totul se explică prin lipsa de experienţă, de cultură sau de discernământ în alegerea cuvintelor. Cred că, mai degrabă, coşmarul românesc este un fenomen real, cotidian şi banalizat prin repetare. N-are în el nimic tragic, deşi are doza lui de dramatism. Bolgiile noastre sunt drumurile, cozile sau zăpada din oraşe.

Suntem nervoşi, ne îmbulzim şi când se dă, şi când se ia, ne înjurăm şi când suntem amărâţi, şi când suntem fericiţi, ne sare iute ţandăra, ne luăm în piept cu autorităţile (întotdeauna incompetente) şi apoi le lăsăm în plata lor (toţi fură). Trăim zilnic, într-o bâţâială frenetică, tot felul de coşmaruri mici şi domestice. Aşa cum alţii, în ţări mai tihnite, s-au obişnuit cu calmul, cu politeţea şi cu comportamentul civilizat, noi am transformat coşmarul în fapt divers, nu doar la televizor, ci chiar în viaţa noastră. Vorba reclamei: „Nu te speria, e doar un coşmar”. 

Citește și: